Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Jocul copiilor constituie un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate. După modul cum se joacă, observăm dacă un copil este mai inventiv, mai activ în joc, dacă poate sau nu surprinde soluții noi, ingenioase, dacă dispune de claritate de idei, coerență în rolul ce și l-a asumat. Jocul este privit drept activitatea care formează, modelează inteligența dar, pe de altă parte, permite să se constate caracteristicile ei. Activitatea ludică furnizează informații privind psihodiagnoza inteligenței.
Marele pedagog elvețian Ed. Claparede spunea despre copii: Copilul este o ființă a cărei principală trebuință este jocul …această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm copilului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de grupă.
Jocul oferă posibilitatea cunoașterii nivelului dezvoltării intelectuale a copiilor la un moment dat, fapt ce va permite aplicarea unor metode pedagogice optime fiecărui caz în parte. Prin activitatea de joc copiii dobândesc cunoștințe, li se formează variate acțiuni mintale care influențează dezvoltarea proceselor psihice, se face trecerea, în etape, de la acțiunile practice, materiale de joc spre acțiuni mintale, în planul reprezentărilor. Jocul are un rol formativ și, prin intermediul lui, copilul are posibilitatea de a reconstitui, de a reproduce într-o formă intuitiv-activă o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă. Astfel, prin joc, copiii acționând cu diferite materiale, prin jocurile de creație și de construcție, reproduc în mod activ activitatea oamenilor, reflectând relațiile sociale ale diferitelor profesiuni.
- Matematica Creativă -
Conceptul de creativitate a fost introdus în anii 40 ai secolului al XIX-lea, ca o necesitate de a se delimita de termenul vechi de talent. Cele două noțiuni au în comun nota de originalitate, însă talentul este considerat a fi nivelul superior al creativității. El desemna „dispoziția general umană, existentă în formă latentă (și în grade diferite, desigur), care permite realizarea unui produs original și de valoare pentru societate"[1] și a fost introdus în 1937 de către G. W. Allport. Acesta afirma că manifestarea ei implică întreaga personalitate a individului și este prezentă la toți copiii.
Psihologia empirică a utilizat noțiuni ca dotație, aptitudine, talent, genialitate, „imaginație creatoare și chiar inteligență. Chiar și după ce termenul de creativitate se impune în literatura de specialitate, s-au mai folosit sinonime.[2]
Conceptul de creativitate a fost definit în diverse forme după cum urmează: Inteligență fluidă (R. B. Catell), Gândire direcționată creatoare (Ernest Hilgard), Gândire divergentă (J. P. Guilford), Rezolvare specifică de probleme (A. Newell, J.C.Shaw), Imaginație creatoare (Jean Piaget, Th. Ribot), Imaginație constructivă (A. Osborn), Gândire aventuroasă (F. Barlett), Gândire laterală (E. De Bono), Imaginația creatoare (Th. Ribot).
Într-un prezent în schimbare accelerată, traversat de momente de impredictibil, dincolo de gravitatea contextului care presupune „distanțare socială”, afectând implicit relațiile interpersonale, putem fi, în calitate de educatori ai grupei de preșcolari și prieteni consilieri ai părinților acestor copii.
Cu siguranță, în acest nou context, pot exista și oportunități de învățare inter-generațională în familie, „sugerând” părinților să petreacă momente de calitate cu copiii, momente ce reprezintă totodată modalități de comunicare și înțelegere mai profundă a comportamentelor și nevoilor copiilor, de conectare intrafamilială. Există, cu siguranță, în acest context al învățării online, oportunități de dezvoltare a unor competențe și abilități, începând cu cele cognitive și reglatorii (ce țin de rezolvarea de probleme, reglarea emoțională sau cultivarea unor interese, de dezvoltare a unor calități ale voinței, a curiozității și a căutărilor creative), până la cele ce țin de motricitate și autonomie personală, oferindu-le copiilor experiențe utile și instructive, diverse, practice.
Se știe că, la copiii preșcolari, interesul și dragostea pentru natură sunt instinctive, ele nu se învață. Plimbările în natură, excursiile, drumețiile, vizitele la parcurile zoologice sunt tot atâtea posibilități de a-i pune pe copii în contact cu natura. Aparținând noilor educații, educația ecologică are ca obiectiv principal promovarea unei culturi ecologice, bazate pe cunoștințe privind exploatarea rațională a resurselor naturale și conservarea mediului înconjurător, formarea și conduita ecologică, având ca scop conștiința ecologică.
Motivația alegerii acestei teme este și constatarea privind starea actuală a mediului înconjurător. Degradarea continuă a mediului înconjurător ce se petrece sub ochii noștri este un element major al unei „crize de civilizație” și care se datorează tocmai intervenției omului în natură. Acțiunile nefaste pe care le întreprinde omul: tăierea nerațională a pădurilor, distrugerea livezilor, rezervațiilor naturale, poluarea aerului, parcarea autovehiculelor în spații verzi și spălarea lor cu detergenți, pot fi înlăturate numai printr-o educație a generațiilor actuale ce determină formarea unei concepții ecologice.
Copiii învață mai bine atunci când sunt într-un climat socio-afectiv sigur, când relaționează plăcut cu părinții, educatorii și ceilalți din jurul lui. (John Bennet, Unesco 2014)
Copilul evoluează continuu de-a lungul existenței sale, participarea la procesul de îngrijire și educație este un element cheie în asigurarea acestei evoluții. Vârsta preșcolară este o perioadă de transformare spectaculoasă a personalității copilului. Bogăția și impetuozitatea schimbărilor este datorată nu numai dezvoltării și maturizării psihofizice, ci și particularităților de relaționare și a experiențelor acumulate odată cu intrarea copilului în grădiniță.
Educația și îngrijirea timpurie a copiilor trebuie considerate drept baza sistemelor de învățământ și de formare, fapt care se traduce prin asigurarea condițiilor optime de dezvoltare în perspectiva competențelor suport. Centrarea procesului educațional din unitatea preșcolară asupra copilului, se reflectă în abordarea conținuturilor din perspectiva dezvoltării globale (holistice) și vizează cuprinderea tuturor aspectelor importante ale evoluției complete în acord cu particularitățile de vârstă și individuale.
Un reper fundamental în activitatea educatoarei îl poate constitui următoarea observație a lui Lucian Blaga: „Copilul este întruparea întrebării. Întrebarea este pentru copil o dimensiune existențială o structură fundamentală, ce-l umple ca atare. De aceea copilul întreabă de mai mult ori fără a mai aștepta răspuns și de aceea, de altă parte, nu-l satisfac decât răspunsurile care nu sting întrebarea.” (Elanul insulei, pag. 49) Remarca pe care o face Lucian Blaga conține foarte multe implicații psihologice și pedagogice.
Întrebarea este problema prin care copilul înregistrează realitatea, sesizează insezibilul, vine în contact cu exteriorul și uneori chiar și cu interiorul său.