Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Era o zi friguroasă de iarnă. Zăpada acoperise totul în jur ca o mantie albă și strălucitoare.
Viorel se afla la bunici. Venise să își petreacă vacanța la ei. Aceștia locuiau într-o cabană, lângă pădurea cu brazi care acum păreau de zahăr.
Băiatul iubea anotimpul iarna deoarece putea să se dea cu sania, să construiască oameni de zăpadă, să se joace cu bulgări cu prietenii săi sau să se dea cu patinele pe lacul înghețat din spatele casei.
În acea dimineață, băiatul nu se putea dezlipi de fereastră. Parcă peisajul de afară îl vrăjise și nu își putea lua ochii de la acesta.
– Zâna Iarnă a creat cel mai frumos tabloul al ei dintre toate celelalte de până atunci! gândi copilul.
La un moment dat, Viorel zări o blăniță roșcată printre copacii de zahăr. Nu își putea da seama dacă era o veveriță sau o vulpe. Creatura se apropie tot mai mult de cabană, iar băiatul își dădu seama că e o vulpe. Aceasta se uită fix în ochii copilului. Parcă îl îndemna să o urmeze. Viorel, curios, se îmbrăcă repede și porni pe urmele vulpii care se vedeau foarte bine pe zăpada albă ca spuma laptelui.
Maia era o fetiță cuminte, care iubea să se joace cu prietenii ei și să descopere lucruri noi. Îi plăceau păpușile, florile, rochițele colorate, dar cel mai mult îi plăceau stelele. Adora să le privească în fiecare noapte și visa la ziua în care va putea să le țină în mână și să le îngrijească.
Într-o zi, Maia se duse bucuroasă la mama ei și îi spuse:
– Mamă, mâine este ziua mea de naștere. Mi-ai spus că în această zi îmi pot alege un cadou, așa că am doar o dorință: o steluță, chiar și cea mai mică, de pe cer.
Mama o privește uimită, zâmbește și îi răspunde:
– În regulă, Maia, promit că mâine îți voi oferi o steluță.
Povestea pe care vreau să v-o spun, este o poveste adevărată, așa cum sunt toate poveștile bune, care ne rămân în memorie și atunci când vedem sau trăim o situație similară ne amintim învățămintele ce le-am aflat din diferite povești....să nu pățesc și eu așa, să nu fac așa...sau ce bine e când mă comport în acel mod, ca personajul din poveste îmi doresc să fiu.
Dănuț e un băiat liniștit, poate prea liniștit la vârsta lui. Ochii lui mari și negri sunt mai tot timpul triști sau întrebători. Acum e deja în grupa mare, a împlinit șase ani în această iarnă, e băiat mare, dar pare neputincios ca un băiețel de un an care nu stăpânește bine nici mersul, nici vorbitul, nici apucatul lucrurilor. Îmbrăcat în fiecare zi îngrijit, cu hăinuțe curate și frumoase, doar părul creț -zburlit pare să se răzvrătească tot timpul și să aibă ceva de spus, în contradicție totală cu stăpânul lui.
Eu sunt Anișoara. Frumos nume, nu-i așa? Autentic, românesc, dar să vă spun cum l-am primit. Când m-am născut, părinții mei mi-au spus că eram cât o pâinișoară, iar tatăl meu a afirmat mândru:,,-Fata asta o să fie ca pâinea caldă de bună la suflet și în tot ce face! Va fi pâinișoara noastră caldă!” Și...pâinișoara -Anișoara cam rimează, nu credeți? Așa că Anișoara am rămas și cred că mi se potrivește de minune. Eu sunt colega lui Dănuț, colega lui curioasă, vorbăreață, cam năzdrăvană aș spune, dar bună...ca pâinea caldă.
În cadrul Săptămânii Verzi, elevii clasei I au vizitat serele grădinii botanice, pentru a afla cât mai multe curiozități din lumea plantelor.
La intrare sunt întâmpinați de o doamnă-ghid:
– Bună ziua, copii! Bine ați venit la grădina botanică! Vă voi conduce prin mai multe compartimente ale serelor cu plante exotice, timp în care vă voi povesti lucruri interesante despre plantele de aici. Sunteți de acord?
– Bună ziua, doamnă-ghid! Daaa! Suntem nerăbdători să vizităm serele și să aflăm curiozități din lumea acestora.
– Bine! Mai întâi vom intra în sera cea mai înaltă, care conține palmieri, ficuși și bananieri. Palmierul face niște fructe cu înveliș dur, numite popular nuci. Fructele multor palmieri sunt comestibile. Din trunchi și fructe se poate extrage făină sau ulei. Bananierul nu este un arbore, ci o plantă ierboasă, în ciuda mărimii lui. Deși are înălțimea unui arbore, tulpina bananierului nu e lemnoasă, ci e formată din pețiolurile frunzelor. Copii, ați auzit de bromelii?
A fost odată ca niciodată, în Țara Celor Trei Culori, trei surori foarte frumoase. La naștere, a primit fiecare câte un nume, potrivit înfățișării pe care o aveau: Roșia, Galbena și Albastra și asta pentru că părul lor lung până la pământ avea această culoare.
În această țară totul era colorat în cele trei culori. Locuitorii ei aveau numele în funcție de culoarea părului. Le mai plăcea să poarte și hainele în aceeași culoare.
Cele trei surori o auziseră povestind pe mama lor despre lucruri pe care nu le văzuseră niciodată și care existau într-un ținut îndepărtat. Acestea le auzise și ea de la mama ei care le știa tot din familie de pe vremea în care se putea călători.
Era odată ca niciodată, în vremuri îndepărtate, o căpriță pe nume Nela. Ea își dorea mult să facă balet. Dar...de la familie și prieteni, aflase că nu este așa ușor...
Într-o zi, merse la studioul de balet. Acolo o întâlni pe girafa Zuzi, care era o antrenoare renumită. Aceasta oferea lecții unui grup de berze și egrete. Girafa luă o scurtă pauză, o observă pe Nela care stătea emoționată pe margine și spuse:
– Îmi pare rău, dar nu poți să faci balet, trebuie să ai picioare lungi și subțiri! Uită-te la domnișoara barză cât de grațioasă este!
Căprița puse capul în pământ și plecă dezamăgită. Întrucât baletul nu era pentru ea, hotărî încântată că va face baschet. Avea și jucători preferați, cunoștea regulile acestui sport, credea că este potrivit. Ajunse într-o sală înaltă, coșurile de baschet îi păreau așa de sus! De data aceasta nu era așa de sigură pe ea. Nici nu apucă să se uite prea mult în jur, când auzi o voce groasă de după un paravan: