Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Incluziunea școlară – de la acces la participare
Incluziunea școlară reprezintă una dintre direcțiile importante ale educației contemporane și reflectă preocuparea pentru asigurarea accesului la educație și a egalității de șanse pentru fiecare copil. În contextul diversității existente în școala actuală, incluziunea presupune mai mult decât simpla prezență a elevului într-o clasă. Ea presupune participare, apartenență, acces la învățare și posibilitatea de a progresa în acord cu propriile particularități și resurse.
În fiecare colectiv de elevi există diferențe în ceea ce privește ritmul de învățare, nivelul achizițiilor, modalitatea de procesare a informațiilor, interesele, capacitatea de concentrare și stilul de lucru. În cazul elevilor cu cerințe educaționale speciale, aceste diferențe pot fi mai evidente și pot necesita măsuri educaționale suplimentare. Din acest motiv, procesul de predare-învățare-evaluare trebuie să fie suficient de flexibil pentru a răspunde diversității reale a elevilor.
O perspectivă incluzivă presupune schimbarea modului în care sunt privite dificultățile copilului. În loc ca atenția să fie concentrată exclusiv asupra a ceea ce elevul nu poate face, este necesară identificarea condițiilor în care acesta poate reuși. Uneori, dificultatea nu apare din lipsa unei capacități, ci din faptul că sarcina este prezentată într-un mod care nu îi permite elevului să își valorifice ceea ce știe. Un copil poate cunoaște răspunsul, dar poate întâmpina dificultăți în exprimarea lui în scris. Un altul poate înțelege o explicație atunci când aceasta este însoțită de imagini, dar poate întâmpina probleme atunci când informația este transmisă exclusiv verbal. Un elev poate rezolva o sarcină complexă atunci când aceasta este împărțită în etape, dar poate renunța atunci când primește simultan mai multe instrucțiuni.
Aceste situații evidențiază faptul că incluziunea presupune identificarea și reducerea barierelor care pot limita participarea elevului la activitățile educaționale. Prin urmare, întrebarea relevantă nu este doar „Ce dificultăți are elevul?”, ci și „Ce putem modifica în mediul educațional pentru a-i facilita accesul la învățare?”.
Tulburarea de spectru autist reprezintă o manifestare destul de complexă, reprezentată de diverse simptome care se manifestă prin lipsă de comunicare și interacțiune socială în diferite împrejurări, dar și comportamente limitate și repetitive.
Autismul nu este contagios sau molipsitor și este manifestat în primii ani de viață ai copilului prin diferite semne caracteristice și refuzul acestuia de a comunica sau a realiza alte activități. Primele semne apar de obicei în jurul vârstei de 2-3 ani, dar unele manifestări specifice se pot sesiza chiar și în primele 18 luni, astfel mulți cercetători sunt de părere că identificarea cât mai timpurie poate duce spre o posibilă ameliorare dacă sunt aplicate metode terapeutice. Cu toate că multe semne apar la o vârstă destul de fragedă, diagnosticarea este dificilă deoarece nu există teste, iar diagnosticul se pune în urma unei analizări amănunțite a istoricului de dezvoltare și comportamentului copilului. Evaluarea copilului se face sub observarea specialistului în colaborare cu logopedul și psihologul, ca rezultat al screening-ului de dezvoltare care este un proces prin care trebuie să treacă toți copiii suspecți de autism.
Copilul preșcolar cu autism se joacă singur, retras, ore întregi fără să ceară companie, deseori nu plânge când se lovește și pare foarte neatent la obiectele din jur, este atras doar de obiectele care îl preocupă în mod special, în timpul jocului nu interacționează cu alți copii, preferă jocurile solitare, sărace, nedezvoltate. Majoritatea copiilor cu autism prezintă mișcări stereotipice precum; țopăit, legănat, mers pe vârfuri, aceștia examinează obiecte străine mirosindu-le, atingând-le cu limba, pipăindu-le, ascultă zgomotul produs de acestea. Repetă în continuu diferite sunete fără nicio valoare de comunicare. Copilul cu autism se joacă cu obiecte, nu cu jucării și dezvoltă atașamente față de cioburi, chei, bucăți din diferite materiale, etc;
Autismul este o tulburare care se manifestă pe termen lung cu nevoi pe termen lung, altfel terapia și intervențiile sunt necesare încă din primii ani de viață ai copilului.
În cazul copiilor cu autism jocul este stereotipic și repetitiv, este sărăcăcios și nu prezintă nicio notă de creativitate, acesta mimează repetitiv atitudini sau gesturi. Procesul imaginativ și creativitatea sunt deficitare și prezintă diferite niveluri sărăcăcioase ale simbolismului, natura simbolică a jucăriilor fiindu-le străină deoarece nu o pot înțelege. Este afectată și abilitatea de a înlocui un obiect cu altul în jocurile simbolice și jocurile de rol, de altfel nu participă și nu înțeleg aceste jocuri. Copilul preșcolar cu autism se joacă cu propriile lui stereotipii, el se poate distra răsucind obiecte, învârtindu-le sau poate privi obiecte care se mișcă repetitiv.
În dezvoltarea abilităților de joc a copiilor preșcolari cu autism se va ține cont de triada ludică piagetiană, iar accentul va fi centrat pe jocul exercițiu, jocul senzorio-motor, jocul cu reguli și jocul simbolic. Cel mai important aspect de reținut este că etapele jocului se vor desfășura în urma unei predări specifice, neapărat într-un mediu organizat sub îndrumarea terapeutului specializat care trebuie să îmbine creativ și energic elementele de joc, inventând și reinventând jocurile în funcție de particularitățile fiecărui copil.
Așadar jocul este o metodă care dă rezultate în lucrul cu acești copii, fiind o piesă destul de importantă în recuperare. Jocul poate avea efecte uimitoare asupra copiilor cu autism deoarece prin joc aceștia pot reproduce sunete, astfel vocalizarea crește ducând spre posibilitatea de a pronunța chiar și anumite silabe, chiar și cuvinte. Jocul, prin acțiunea sa repetată, provoacă plăcere, distrându-i și relaxându-i pe copii.
Bibliografie:
Carabet, N. (2019). Ludoterapie pentru părinți. Metode alternative și jocuri ale copiilor și părinților.
Clichici, V., & Straistari-Lungu, C. (2017). Jocul–premisă a dezvoltării capacităților și atitudinilor de învățare în educația timpurie. In Managementul educațional: realizări și perspective de dezvoltare (pp. 104-108).
Popovici Doru-Vlad,(2005). Terapie ocupațională pentru persoanele cu deficiențe, Editura Muntenia, Constanța.
Vrabie, S. (2016). Caracteristicile social-psihologice ale copiilor cu autism. Univers Pedagogic, 52(4), 56-65.
Publicat de:În urma studierii literaturii de specialitate, putem considera că un copil/elev are dificultăți de învățare dacă există o discrepanță foarte mare între capacitățile sale și rezultatele școlare; progresul realizat de el în procesul de învățare este minim sau zero, pe o perioadă mai mare de timp; are o deficiență care-l împiedică să folosească resursele educaționale care sunt disponibile copiilor de aceeași vârstă; lucrează în plan școlar la un nivel mai scăzut decât copiii de vârsta sa; are dificultăți majore în însușirea citit-scrisului și a calculului matematic; are dificultăți psiho-emoționale și de comportament care împiedică la un nivel semnificativ procesul de învățare a copilului; are deficiențe senzoriale și psihice care necesită un echipament sau servicii specializate suplimentare sau are dificultăți majore de comunicare și interacțiune care-l frânează în dezvoltarea unor relații sociale echilibrate și îi creează probleme în procesul învățării. Din perspectiva etiologică se identifică două categorii mari de dificultăți de învățare:
1. Dificultăți de învățare propriu – zise determinate de deficiențe greu de observat (ascunse) și care sunt aferente doar individului, țin de deficiențele și incapacitățile lui generate de factori genetici, de boli, traumatisme, accidente, etc.
2. Dificultăți de învățare induse de mediul în care trăiește copilul sau chiar de el însuși, care pot apărea pe parcursul și care se pot datora timpului insuficient de învățare, lacunelor anterioare din învățare, lipsei unor metode și tehnici de învățare eficientă, lipsei unui regim organizat de muncă, slabei calități a predării în clasă, suprasolicitării școlare, absenteismului, boli, indispoziții etc.
Elevii cu deficiență intelectuală au o capacitate de învățare lentă, au dificultăți în majoritatea ariilor curriculare sau uneori chiar în toate. Nu trebuie să confundăm aceste tulburări de dezvoltare ale copilului cu absența voinței pentru actul învățării, deoarece acest fapt poate duce la descurajarea elevului și la apariția unui complex de inferioritate la acesta. Chiar dacă elevul are un potențial mai redus, pot exista posibilități de dezvoltare cu stimulare constantă.
Când începi să predai la o clasă de elevi cu deficiențe mintale severe, grave și asociate, îți dai seama că nimic din ce ai știut și citit până atunci nu îți e de ajutor. Cum să dezvolți limbajul la copii nonverbali, cu deficit de atenție și alte tulburări? Mai ales că sunt diferiți, fiecare cu o altă specificitate, cu alt diagnostic, fie el medical sau psihopedagogic.
Eu am ales să mă folosesc de povești. În primul rând, am ales povești cunoscute, pe care le-am aranjat în ordine alfabetică. Imagini reprezentative din acestea le-am lipit pe cartonașe, sub forma unui calendar, încă de la început. În felul acesta, copiii puteau vedea unde suntem, dar și ce poveste urmează, stârnindu-le, poate, curiozitatea.