Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
„Arta nu urmărește reprezentarea unui lucru frumos, ci frumoasa reprezentare a unui lucru.” (Immanuel Kant)
Frumosul reprezintă valoarea estetică fundamentală, ceea ce numim artă. Conceptul de frumos îl asociem fie unui lucru sau unei stări pe care o avem într-o zi. Consider că frumosul este ceea ce îmi place din artă și nu numai. Acesta nu este doar în artă, ci mult mai departe: în natură, în societate etc. Nu putem da o definiție pentru frumos, pentru că este supus schimbărilor. Adjectivul „frumos” coincide cu ceea ce este bun, astfel acesta a evoluat de-a lungul epocilor făcându-se conexiuni între Frumos și Bun.
Dacă ar trebui să definim frumosul, am numi ceva ce ne dă o stare de bine, probabil că ne-am da seama că suntem înconjurați de frumusețe în permanență. Fie dacă este vorba de un obiect sau de o conversație. Frumosul rămâne frumos. Chiar dacă ne aparține sau nu. De exemplu o rochie pe care o văd în vitrină și îmi place foarte mult, chiar dacă nu-mi permit să o cumpăr, ea va rămâne în continuare frumoasă, pentru că m-a fascinat design-ul ei, structura și culoarea, desigur.
Claude Monet: „Impresie, răsărit de soare” - Începuturile picturii impresioniste
Pictura modernă începe cu Impresionismul, curentul reprezentat de strălucitul grup de pictori al căror geniu a formulat teza primordialității culorii în pictură. Istoricul Impresionismului începe în anul 1874 când la prima expoziție a grupului artiști nonconformiști, Claude Monet a prezentat tabloul intitulat Impression, soleil levant („Impresie, răsărit de soare”). Comentat ironic de criticul Louis Leroy, în ziarul Le Charivary, tabloul lui Monet a dat numele curentului, anunțând apariția Impresionismului, devenit eveniment istoric crucial în istoria culturii, el manifestându-se nu numai în artă, ci și în literatură și muzică.
Impresionismul a revoluționat estetica tradițională și mentalitățile prin ruptura decisivă cu arta oficială și cu optica tradițională a publicului. Factorii care au pregătit și declanșat apariția acestui curent au fost numeroși. Printre aceștia ar fi experiențele plein-air-ismului pictorilor englezi John Constable și William Truner și ale Școlii de la Barbizon (pictura direct în peisaj, afară și nu în atelierul pictorului) lucru care a dat artiștilor prilejul să descopere natura prin senzațiile și sentimentele deosebite pe care ea le produce asupra omului. Jurnalul și pictura lui Eugene Delacroix, prin ideile susținute de marele artist, conform cărora umbra putea fi transparentă și colorată cu tonuri reci și lumina colorată cu tonuri calde, au reprezentat de asemenea noțiuni importante pentru impresioniști. Stampa japoneză ajunsă în Europa, era folosită de către importatorii de mărfuri ca hârtie de ambalaj, necunoscându-i valoarea artistică și estetică. În ce consta noutatea și fascinația stampei japoneze? Revelația pentru arta europeană era dată în primul rând de fixarea instantanee a momentelor vieții, chair și cele banale, de sugerarea clipei care trece, de prospețimea culorii și spontaneitatea impresiei, toate erau aspectele care i-au fascinat pe europeni și în special pe francezi.
De asemenea descoperirile chimistului Michel – Eugene Chevreul despre contrastul simultan al culorilor (care presupune formarea complementarei unei culori pe retina noastră, nu direct pe suportul pe care pictează artistul) și cinematograful, fondat de frații Lumiere, care impunea spectacolul captivant al mișcării, care pe impresioniști i-a interesat prin posibilitatea analizei mișcării, descompunerea ei, surprinderea instantaneului în secvență prin tăierea cadrului (așa cum se observă în lucrările marelui Edgar Degas).
Edward Said evidențiază faptul că Orientul și Occidentul nu sunt două emisfere culturale închise care trebuie puse într-o relație antagonică, ci, dimpotrivă, ele se reflectă reciproc, Orientul fiind „o profundă imagine a celuilalt”, a Occidentului. Făcând această aserțiunea, Edward Said subliniază faptul că raportul dintre Occident și Orient capătă un caracter relativ.
Levi Strauss spune că această relativizare se datorează nu doar contactului dintre Orient și Occident, ci și individualității fiecărui outsider care, din punctul său de vedere, este incapabil să se „golească” de propria cultură, percepția sa fiind inevitabil una subiectivă, hibridă și relativă.
În acest eseu vom vedea care este viziunea lui Kazantzakis Nikos asupra Egiptului secolului al XX-lea, reliefând raportul dintre Orient și Occident. Se pune între Orient și Occident semnul egalității, așa cum spune Eward Said, ori există cineva care deține (încă) rolul superior?
Urmând un demers comparatist, vom alătura perspectiva scriitorului grec asupra Egiptului imaginii pe care o evidențiază Flaubert și viziunilor artistice ale orientaliștilor Joseph Austin Benwell, Emile Vernet-Lecomte și Karl Wuttke.
Constantin Brâncuși provine dintr-o familie de țărani din Hobița, județul Gorj, care, deși înstărită, ducea o viață modestă. Copilăria lui a fost grea, cei trei frați vitregi pe care îi avea îl băteau și la vârsta de 11 ani și-a părăsit familia și satul , trăind în Târgu - Jiu, din tot felul de munci ocazionale, învățând de la un boiangiu cum să prepare culorile vegetale folosite la confecționarea covoarelor, lucrând ca ospătar într-o cafenea ți ca ajutor de băcan. Astfel, se poate spune că spiritul său de aventură s-a manifestat încă din copilărie, Brâncuși simțind nevoia experimentării unor posibilități noi, altele decât acelea pe care i le putea oferi familia sa și mediul în care trăia.
La 18 ani tânărul Brâncuși acceptă provocarea unui muzician și realizează o vioară din scândura subțire a unor cutii din lemn, acest moment reprezentând confirmarea creativității sale, a dorinței de a reacționa la stimulii externi care îl provocau. Acea vioară stârnește uimire și admirație și îl ajută să fie admis la Școala de Arte și Meserii din Craiova, la secția de sculptură.
Admis ca elev liber, Brâncuși dă dovadă de angajare puternică în sarcină, de optimism, perseverență și implicare puternică, astfel că, lucrând cu îndârjire, devine elev permanent din anul al doilea, încheind în patru ani studiile a căror durată normală era de cinci ani. „Datorită dârzeniei, iscusinței și îndemânării lui, numai după patru luni de la primirea în școală, Brâncuși va fi trecut, după a sa cerere, din anul I în anul al II-lea, ceea ce denotă că profesorii și-au dat imediat seama de însușirile lui. Ne-dezamăgind așteptările, în tot timpul cât a fost intern al Școlii, bursierul s-a aflat în fruntea promoției lui.” Acest fapt ne arată că Brâncuși avea abilitate intelectuală peste medie, înmagazinând și prelucrând informațiile mult mai ușor decât colegii săi.