Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Romanele interbelice ale lui Camil Petrescu, deși conțin și o pregnantă latură socială, rămân scrieri ale unui sentiment: iubirea. „Indiferent de variațiile de situații și de poziția eroilor, personajele principale nu vorbesc decât despre dragoste văzută ca o preocupare exclusivă care condiționează existența” (Alexandru George, 1971, p. 112). Complicațiile erosului nu sunt puține și, în ambele opere, provoacă falimentul cuplului. De altfel, nu numai capodoperele romanești, ci și cele dramaturgice ale scriitorului sunt străbătute de o idee fundamentală: iubirea constituie un sentiment periculos, care solicită angajarea definitivă și totuși naște nefericire.
În Patul lui Procust, lectorului i se înfățișează, prin reconstituire, relația dintre Emilia Răchitaru și George Demetru Ladima. Scrisorile pe care pătimașul îndrăgostit i le-a trimis, precum și comentariile emise de această damă de companie, pe care Fred Vasilescu o vizitează în după-amiaza de august, reprezintă cele două surse de reconstituire a legăturii celor doi.
Propriu-zis, nu există o relație amoroasă, cel puțin nu din partea Emiliei. Nicio clipă, această „zeiță de vulgaritate care este Emilia” (Pompiliu Constantinescu, 1981, p. 149) nu ia în considerare posibilitatea de a alcătui un cuplu împreună cu demodatul gazetar și poet care o plictisea cu declarațiile și cu insistențele sale. Iubirea este unilaterală și, indiscutabil, constituie efectul unui fenomen de autosugestie, căci virtuțile pe care Ladima i le atribuie Emiliei, femeie lipsită de resurse sufletești, sunt rodul ficțiunii și au menirea de a-i întreține flacăra pasiunii celui care le exaltă. Ladima face din Emilia întruchiparea idealului său de feminitate, atribuindu-i calități străine de caracterul vulgarei curtezane. „Căci iubirea îl face pe îndrăgostit să vadă într-o persoană neînsemnată și urâtă una nobilă și frumoasă și îl face să o considere nobilă și frumoasă mai mult decât pe oricare alta” (Andreas Capellanus, 2012, p. 78).
Dacă lecturile filosofice ale lui Eminescu sunt îndeobște cunoscute, mai puțin prezentă în exegeza eminesciană este încercarea poetului de a traduce opera fundamentală a lui Immanuel Kant – Critica Rațiunii Pure - , încercare nefinalizată din păcate. Familiarizat cu operele lui Kant, dar și cu gândirea lui Schopenhauer, Laplace sau cu teoriile metafizice orientale, Eminescu realizează în Sărmanul Dionis un mixaj între o operă literară avangardistă, neînțeleasă de contemporani, și o viziune filosofică originală.
Începutul nuvelei stă sub semnul evident al apriorismului kantian : “… și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș ave trei ochi aș vede-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș ave, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar păre mai mari”. Eminescu știe că pentru filosoful german spațiul și timpul sunt categorii apriorice ale sensibilității, adică forme prin care este posibilă cunoașterea. “A priori” înseamnă anterior experienței și care face posibilă orice experiență.
Conceptul filosofic de timp este unul dintre cele mai complexe și dezbătute subiecte din istoria gândirii umane. Filosofii, de-a lungul timpului, au încercat să înțeleagă natura timpului, relația sa cu existența și percepția umană. Ce este timpul? Această interogație a înflăcărat imaginația multor filosofi de-a lungul secolelor.
Filosofia lui Platon despre timp este prezentată în dialogul Timaios. După cum știm, Platon descria doua lumi: lumea Ideilor, eternă și imuabilă și lumea materială, trecătoare și în permanentă schimbare. Orice obiect din lumea materială avea o paradigmă, un model perfect în lumea inteligibilă. Timpul (ca obiect al lumii materiale) are la rândul său un model: eternitatea. Cu alte cuvinte, pentru Platon, timpul este copia mobilă a eternității. Când discută despre nașterea timpului, Platon intră în sfera mitului. Timpul este creat de un demiurg care în momentul creației Universului a fost uimit de eternitate. Demiurgul a dorit ca această eternitate să se manifeste și în lumea materială sub forma devenirii. Timpul s-a născut astfel ca o veșnică devenire.
Personajul eponim al romanului lui Joyce: Antinomie între antic și modernismul britanic
1. Cine a fost Ulise sau în loc de Introducere...
S-ar cuveni să știm că Ulise este regele din Itaca, unul dintre cei mai cunoscuți eroi al războiului troian. Tot din istoria antică se știe că grecii îi spuneau Odiseu (cel urât). (Ungur, 2015)
2. Oare de ce și-a numit James Joyce romanul controversat „Ulise”?
Poate dacă am face o mică incursiune la romanul „Portretul artistului la tinerețe” din 1916, am constata de fapt că acesta este un roman autobiografic referențial al scriitorului James Joyce, povestit din perspectiva lui Stephen Dedalus, în care firul narativ este unul omniscient limitativ, deoarece cititorii nu pot să vadă, printr-o altă prismă perspectivele. În „Ulise”, punctul de vedere are perspective multiple, narațiunea făcându-se când de Stephen Dedalus, când de Marion/Molly Bloom sau când de Leopold Bloom.
3.Care este tehnica modernistă folosită de James Joyce?
Tehnica narativă este cea a fluxului de conștiință. Dacă în primul roman, cel al „Portretului artistului la tinerețe” asistăm la maturizarea lui Stephen Dedalus alias Joyce în care ca și adolescent, credințele sale morale îl conduc la două extreme de la o viață ușoară valpurgică, la model fanatic de devoțiune etică și obediență. În final tânărul rațional, dezvoltat intelectual și artistic, ajungând la finalul romanului să decidă ca pentru desăvârșirea artistului din el, să meargă în exil, pentru a ajunge un artist în adevăratul sens al cuvântului. Acest fapt sugerează că James Joyce vede artistul ca și o figură izolată.