Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Evoluția literaturii a produs, cum era și firesc, o schimbare în interiorul paradigmei personajului. Chiar și la nivelul unei literaturi tinere, cum era, în Interbelic, cea autohtonă, în cele șapte decenii care se succedă între apariția celui dintâi roman românesc, Ciocoii vechi și noi, și a Patului lui Procust, primul roman cu adevărat revoluționar de la noi, poetica personajului cunoaște o vizibilă transformare. Doar raportându-ne la eroii celor două creații, putem distinge cu ușurință între personajul tradițional și cel modern.
Întâiul aspect care diferențiază cele două categorii de personaje este faptul că cel tradițional sau clasic reprezintă un „tip” sau un „caracter”, în timp ce eroul modern este imposibil de încadrat într-un șablon. Lăcrămioara Petrescu, distingând între cele două tipuri actanțiale, identifică drept atribute principale „simplitatea”, respectiv „complexitatea”. Personajul clasic se caracterizează prin coerență, previzibilitate, destin încheiat, restabilire a echilibrului tulburat la începutul romanului, explicit clar, în timp ce eroul modern se particularizează prin excepție, individualitate netipică, imprevizibilitate, incoerența profilului prin aglomerarea de „predicate contradictorii”, excipit irelevant sau chiar enigmatic (Lăcrămioara Petrescu, 2000, p.13).
Cu alte cuvinte, personajul tradițional este un ins cât se poate de previzibil, „o comportare imanentă, logică, dintr-o cauzalitate morală cu consecvență mecanică, înfățișată am spune, «more geometrico»” (Camil Petrescu, 2002, p. 12). Or, tocmai cu această modalitate de a concepe eroul de roman, autorul Ultimei nopți polemizează. Scriitorul refuză construcția de tipuri ori de caractere și optează pentru formula personajului modern, „liber să își asculte vocea conștiinței și să se transforme ascultând-o” (Lăcrămioara Berechet, 2009, p. 64).
Faptul că intenția romancierului nu a fost aceea de a se conforma modelului clasic de elaborare a personajului a scăpat din vedere unor critici, care i-au judecat opera cu instrumente adecvate literaturii tradiționale. De pildă, G. Călinescu denunță lipsa de abilitate a autorului Patului lui Procust în privința realizărilor de la nivel actanțial: „[…] rămânem mai puțin satisfăcuți de creația de indivizi care, oricât am înainta în formulările estetice, rămâne un factor fundamental al romanului. Personajele nu se țin minte. Fred e necoagulat, Ladima unilateral, femeile caricate” (G. Călinescu, 2003, p. 662).
Camil Petrescu este autorul unei opere originale. Și totuși, opțiuni personale exprimate de scriitorul însuși ori similitudinile pe care exegeții le-au remarcat între creația sa și cea a altor autori români sau străini, permit stabilirea unor conexiuni de înrudire spirituală.
Ideea cea mai vehiculată și, în același timp, cea mai controversată, îl plasează pe Camil Petrescu în filiație proustiană. Situația este, evident, favorizată de admirația pe care scriitorul francez i-a insuflat-o romancierului nostru, care a mers până acolo încât Camil Petrescu a preluat de la Marcel Proust chiar și vestitul obicei al corectării romanului în șpalturi.
Despre caracterul proustian al romanelor sale s-a scris un număr semnificativ de pagini. Unii l-au contestat, alții l-au identificat cel puțin parțial, iar într-un caz, romancierului i s-a reproșat lectura ineficientă a operei scriitorului francez. Este vorba despre celebrele cronici semnate de Eugen Ionescu, în care tânărul critic nonconformist, animat de sentimentul că efectuează „un act necesar de higienă literară”, nu se sfiește să declare Patul lui Procust „cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace”, „o carte slabă”, bazându-și afirmațiile pe o argumentare care urmărește să evidențieze greșita înțelegere a operei scriitorului francez de către autorul român. Eroarea lui Eugen Ionescu este, însă, faptul că îl consideră pe Camil Petrescu un simplu imitator al operei proustiene, un autor care a receptat și a aplicat greșit o lecție prea dificilă pentru el. Ovidiu Ghidirmic aduce în discuție interpretarea autorului eseurilor din Nu și conchide în favoarea romancierului ultragiat: „Nu poți demonstra valoarea sau lipsa de valoare a unui scriitor dacă afirmi că este proustian sau neproustian, că nu l-a înțeles bine pe Proust. Astfel de false probleme nu au niciun rost când abordăm literatura din punct de vedere axiologic. Un scriitor e mare […] atunci când aduce o viziune personală asupra vieții, când ne încântă prin arta paginilor sale”.
Mulți poeți au avut foarte multe porecle, de-a lungul vieții lor. William Shakespeare a avut mai multe porecle, printre care amintim: „Willy”, „Will”, „Bill” or „Billie”. Porecla „Lebăda din Avon” a fost inventată de Ben Jonson într-o poezie pe care a scris-o în Primul Folio. Expresia referindu-se la lebedele ca fiind niște păsări mari de apă albă cu gât lung, de pe râul Avon la Stratford, unde s-a născut Shakespeare, și, de asemenea, la credința greacă antică că sufletele poeților trec în lebede.
O altă poreclă a lui Shakespeare a fost cea de „Bard”. Acest cuvânt este derivat din cuvântul galic scoțian „bard”, adică poet. În Anglia și Irlanda medievală, barzii erau poeți călători (cunoscuți și ca menestreli rătăcitori) care scriau și recitau poezii eroice sau poezii, în timp ce cântau la liră sau la harpă, adesea în schimbul banilor. Considerat de savanții englezi drept cel mai mare și mai influent poet din limba engleză, se cuvine ca William Shakespeare să fie cunoscut pur și simplu sub numele de Bard (sau „Bardul”).(Papahagi, 2013)
Lebăda dulce din Avon (sau „Lebăda Avonului”): o poreclă gratuită acordată lui Shakespeare de Ben Jonson, un celebru dramaturg contemporan, în poemul său dedicat, care apare în prefața Primului Folio. (Primul Folio a fost compilat de colegii actori ai lui Shakespeare: Henry Condell și John Heminges și tipărit de Edward Bount și William și Isaac Jaggard în 1623. Poezia, intitulată „Pentru memoria iubitului meu, autorul, domnul William Shakespeare,” include aceste versuri:
Romanele Ion și Pădurea spânzuraților
Obiectul acestui studiu îl reprezintă cele două capodopere romanești ale lui Liviu Rebreanu : Ion și Pădurea spânzuraților.
Obiectivul acestui studiu este evidențierea tehnicilor narative, stilului autorului, viziunii despre lume și construcției personajelor în două romane diferite : unul obiectiv, tradițional și celălalt, de analiză psihologică. Se dorește evidențierea trecerii stilului autorului de la tradiționalism și obiectivitate , la tehnicile structura romanului psihologic.
Metodele de studiu : cercetarea individuală, analiza comparativă, interpretarea din punct de vedere critic personal și al literaturii de specialitate.
Liviu Rebreanu este considerat de critica literară întemeietorul romanului românesc modern. Stilul său reprezentativ se remarcă în romanele sale : Ion, Răscoala, Pădurea Spânzuraților, Ciuleandra, Gorila, Adam și Eva. Două romane reprezentative ale acestui autor sunt Ion , roman realist, tradițional cu elemente de modernitate și Pădurea spânzuraților – roman psihologic, aflat la granița dinte modern și tradițional.
Cu romanul Ion , critica literară consideră că Liviu Rebreanu a scris ultimul mare roman tradițional și primul roman modern. Ion este considerat roman fluviu, monografie a satului românesc.