Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Personajul eponim al romanului lui Joyce: Antinomie între antic și modernismul britanic
1. Cine a fost Ulise sau în loc de Introducere...
S-ar cuveni să știm că Ulise este regele din Itaca, unul dintre cei mai cunoscuți eroi al războiului troian. Tot din istoria antică se știe că grecii îi spuneau Odiseu (cel urât). (Ungur, 2015)
2. Oare de ce și-a numit James Joyce romanul controversat „Ulise”?
Poate dacă am face o mică incursiune la romanul „Portretul artistului la tinerețe” din 1916, am constata de fapt că acesta este un roman autobiografic referențial al scriitorului James Joyce, povestit din perspectiva lui Stephen Dedalus, în care firul narativ este unul omniscient limitativ, deoarece cititorii nu pot să vadă, printr-o altă prismă perspectivele. În „Ulise”, punctul de vedere are perspective multiple, narațiunea făcându-se când de Stephen Dedalus, când de Marion/Molly Bloom sau când de Leopold Bloom.
3.Care este tehnica modernistă folosită de James Joyce?
Tehnica narativă este cea a fluxului de conștiință. Dacă în primul roman, cel al „Portretului artistului la tinerețe” asistăm la maturizarea lui Stephen Dedalus alias Joyce în care ca și adolescent, credințele sale morale îl conduc la două extreme de la o viață ușoară valpurgică, la model fanatic de devoțiune etică și obediență. În final tânărul rațional, dezvoltat intelectual și artistic, ajungând la finalul romanului să decidă ca pentru desăvârșirea artistului din el, să meargă în exil, pentru a ajunge un artist în adevăratul sens al cuvântului. Acest fapt sugerează că James Joyce vede artistul ca și o figură izolată.
4. În cuprins, care ar fi un alt indiciu al omului aparte-o figură din mitologia greacă, Dedalus ?
Dedalus este cel de-al doilea nume al personajului eponim, cel de care este o figură din mitologia greacă, un meșteșugar care proiectează Labirintul din Creta pentru Minos, regele care l-a ținut pe Dedalus și fiul său, Icarus prizonieri pe o insulă. Meșterul își planifică să scape de pe insulă folosind ceară și pene creând un set de aripi, atât pentru el cât și pentru fiul său, Icarus. Dedalus reușește să scape, dar, Icarus ajunge să zboare prea sus, iar soarele topește ceara aripilor, cu care acesta zbura, Icarus cade în mare. Cu această referință mitologică de scriitor modernist, James Joyce subliniază faptul că Stephen Dedalus trebuie să să-și echilibreze dorința de a părăsi Irlanda cu pericolul de a-și supraestima propriile sale abilități.
5. Când și cum apare romanul „Ulise” a lui James Joyice?
„Ulise” este publicat șase ani mai târziu, în 1922, având ca și temă centrală a romanului căutarea paternității, dar și remușcarea conștiinței lui Stephen Dedalus de a nu fi îngenunchiat în fața patului de moarte al mamei sale. Romanul este o alegorie, în care punctul de vedere, de această dată, are multiple perspective: Stephen Dedalus, Marion sau Molly Bloom și Leopold Bloom.
6. Ce se poate spune despre limbajul colocvial?
Limbajul colocvial, fluxul conștiinței au o deosebită importanță, deoarece la începutul secolului al XX-lea, multe romane se focalizau pe evenimentele exterioare decât interioare. Ulise surprinde un fel de cu greu neobișnuit, ca și până la romanele lui, redând gânduri și sentimente ale personajelor principale într-o formă risipită și fragmentată.
7.Care sunt trăsăturile principale moderniste în structura narativă a lui „Ulise”?
Printre trăsăturile literaturii britanice moderniste, de început de secol XX, trăsăturile cele mai importante ale modernismului ar fi: utilizarea fluxului conștiinței, cunoscut ca și monolog interior. Aceasta este o tehnică narativă, care caută să descrie gânduri și sentimente, care trec prin mintea unui personaj. Cumva este caracterizată asocierea salturilor în gânduri și lipsa punctuației. Bloom, unul dintre naratori se bucură când se gândește la știință.
8. Ce este Parallax ?
Parallax este un termen astronomic, pe care Bloom îl întâlnește în studiul său. Acesta se referă la diferența poziției unui obiect văzut din două perspective diferite.
9. Ce s-ar putea spune despre firul povestirii, preluat dintr-un text mitic „Odiseea” lui Homer, și eroul modern?
Ca și structură a romanului „Ulise” folosește o tactică asemănătoare. Cele trei personaje principale: Stephen Dedalus, Marion sau Molly Bloom și Leopold Bloom și un substrat de tehnici narative, care afectează percepția noastră de evenimente, combinându-se, pentru a demostra fiabilitatea unei perspective. Cel mai evident exemplu, în acest sens, este viața amoroasă trecută a lui Molly, soția lui Bloom. Deși noi putem cu ușurință construi o judecată a ei, ca fiind cea a unei femei ușoare, libertine, din mărturiile mai multor personaje, totuși această judecată trebuie revizuită, prin integrarea propriei sale mărturii finale.
10. Caracterizarea protagonistului Leopold Bloom- evreul îmbrăcat în negru
Acestea sunt alte două trăsături moderne. Așadar romanul „Ulise” îl are ca și erou pe cel mai obișnuit bărbat, Lopold Bloom, care intră în roman în capitolul al IV-lea, ca fiind „evreul rătăcirtor”. Spre deosebire de eroul homeric, care este musculos și militar dârz, Bloom este un bonhomme gentil, rezervat, un spectator al vieții sale. Doar capacitatea sa pentru simpatie și compasiune permite un eroism neironic, în cursul povestirii, deoarece Bloom simpatizează cu o mare varietate de ființe: animale, bărbați vicioși, femei la muncă.
11. Ce se poate spune despre caracterizarea protagonistului Stephen Dedalus?
Stephen Dedalus este un tânăr profesor și poet dublinez de 22 de ani care a fost supus disciplinei religioase foarte severe, de timpuriu. Romanul se deschide prin parodia unei rugăciuni liturgice oficiate de Buck Mulligan, cu care Stephen locuiește în turn, dar Buck deține și cheia turnului celor doi, de unde și ideea de casă uzurpată a lui Stephen. Cei doi se bărbieresc, contemplă răsăritul soarelui, apoi romanul sare disrumptiv direct la o lecție de istorie pe care Stephen o ține la școală.
Ȋntorcându-se din oraș, pe lângă faleza mării, Stephen se adâncește într-o meditație fluidă, care face referire la metamorfozele lui Proteu și iar prin tehnica monologului interior se expun gândurile protagonistului.
O altă tehnică modernă este transpunerea acțiunii. În afară de analepse, toată acțiunea are loc într-o singură zi din iunie, 1904, în metropola Dublin.
12. Care sunt cele două crize emoționale îl bântuie pe Leopold Bloom?
Morțile atât ale propriului său tată cât și a unicului său fiu îl prefațează pe Bloom ca fiind un personaj singur și neputincios.
Bloom își continuă peregrinarea urbană, cumpărând niște săpun, pe care-l va purta în buzunar toată ziua, apoi va nimeri într-o biserică tocmai în momentul cuminecării, urmând apoi scena de la baia publică.
13. Cine este corespondentul înmormântării lui Elpenor, tovarășul lui Ulise, în Odiseea ?
Călătoria se va reula către cimitir, unde va fi înmormântat Paddy Dignam, corespondentul înmormântării lui Elpenor, tovarășul lui Ulise, în Odiseea.
Firul narațiunii se va fragmenta aici sub forma unor scurte articole de ziar, știri de actualitate, fapte diverse, parodiindu-se cele mai variate teme. Ajungând într-o cafenea Leopold Bloom își cumpără un sandwich și un pahar cu vin. Zgomotul masticației ne trimite cu gândul la canibalismul lestrigonilor din Odiseea.
14. Care a fost unul dintre motivele pentru care „Ulse” a fost mult timp un roman cenzurat?
După ce este alungat din Barul „Osmond”, de către un personaj agresiv, urmează refugiul pe plajă, unde apare adolescenta Gerty MacDowell, creeându-se o scenă de seducție de la distanță, fapt pentru care romanul „Ulise” a fost foarte cenzurat mult timp.
Apoi la d-na Purfoy, de la maternitate, care născuse. Acolo Leopold Bloom îl va întâlni pe Stephen, care chefuia cu un grup de amici buni. Cu toții se îndreaptă spre cartierul bordelurilor de lângă gară. Aici apare o scenă halucinantă de replici comic-valpurgice și burlești. De acolo Leopold Bloom îl va conduce pe Stephen la el, acasă, unde cei doi se confesează în căutarea paternă.
15. Ce simbolizează „Carnea la ghiveci”?
Carnea la ghiveci simbolizează uzurparea soției și casei sale de către impresarul frivol Bolyan. În cazul lui Stephen Dedalus, lipsa cheilor de la apartament simbolizează casa uzurpată. Romanul este înțesat de o împletire aparte a mai multor fire narative: de la cel de jurnal, de pe plajă unde se plimbă Stephen, la cel gazetăresc, cu mai multe anunțuri amestecate, de la firul epic, la cel publicitar al cărnii la ghiveci, imediat după rubrica necrologuri.
16. Care este tema romanului „Ulise” de James Joyce?
Concluzia este că „Ulise” de James Joyce este o carte despre căutarea paternă a lui Stephen, care își caută un tată simbolic și căutarea lui Bloom pentru un fiu simbolic. Atât Stephen Dedalus, cât și Leopold Bloom își caută paternitatea ca și o cale de revigorare a propriilor lor identități.
17. Cum este realizată în roman asocierea luminii (simbolizând binele) în romanul „Ulise”?
Asocierea tradițională a luminii cu binele și a negrului cu răul sunt inversate aici, în romanul Ulise, unde cele mai amenințătoare personaje sunt asociate cu lumina și strălucirea. Ambii bărbați sunt îmbrăcați în negru de doliu. (Rîncă, 2017)
Concluzia finală este că Ulise juxtapune personaje care experimentează remușcarea conștiinței, cu personaje care nu au remușcări sau regrete. Stephen Dedalus simte vinovăție, față de moartea mamei lui și suspectează ca ar fi ucis-o, refuzând să îngenuncheze și să se roage pentru ea când ea l-a rugat. Un alt simbol important la Bloom Leopold este talismanul de cartof. Ca și produs organic, acest talisman este cumva scorvoroșit, simbolizând anxietatea lui Bloom pentru fertilitate și perpetuare. Cea mai importantă conexiune este conexiunea talismanului de cartof cu Irlanda: talismanul reprezintă moștenirea irlandeză maternă, așa cum a primit-o de la mama lui.
Bibliografie selectivă:
Rîncă, F. (2017). A Practical Course for English Exams. Bacău. Editura Rovimed Publishers.
Ungur, V.D. (2015) Curs Syllabi. Cluj-Napoca.
Publicat de:de I.D. Sîrbu: comunismul ca fanariotism
În remarcabilul său roman Adio, Europa!, Ion Dezideriu Sîrbu operează în mod original cu recuzita fanariotă, înțeleasă drept forme de viață și inventar lexical. Orientalismul funcționează ca pretext, ca intermediar alegoric în această scriere în care autorul, de pe poziția intelectualului integru persecutat politic, realizează o doctă și severă critică a dictaturii comuniste, dar și a profilului moral al societății românești care a permis proliferarea ideologiei unui astfel de regim, „absurd, coșmaresc, dușman, străin nouă, dezumanizat, criminal chiar” (I.D. Sîrbu, 1997, p.120).
Fanariotismul servind ca paravan pentru denunțarea absurdului și abuzurilor comuniste beneficia deja de o oarecare tradiție în literatura noastră, la momentul în care I.D. Sîrbu își concepe romanul, ce avea să apară postum. Procedeul îl folosiseră cu succes Eugen Barbu și Silviu Angelescu. Elementul de noutate presupus de romanul lui I.D. Sîrbu constă în faptul că, spre deosebire de Principele și Calpuzanii, cultivând subiecte proiectate în cadrul fanariot, din care autorii decupează imagini, figuri și evenimente pentru a înfiera prezentul, Adio, Europa! nu mai conservă nici măcar aparențele romanului istoric. Întâmplări, locuri, personaje, toate se păstrează în limitele prezentului autorului. În acest context, fanariotismul este utilizat ca analogon, ca termen al comparației pentru contextul în care se scrie romanul, dar reprezintă mai mult decât atât (în fond, similitudinile dintre cele două regimuri îi inspiraseră și pe romancierii sus-menționați), devenind expresia unui stil de viață generalizat, obiect al observației și dezavuării.
Evoluția literaturii a produs, cum era și firesc, o schimbare în interiorul paradigmei personajului. Chiar și la nivelul unei literaturi tinere, cum era, în Interbelic, cea autohtonă, în cele șapte decenii care se succedă între apariția celui dintâi roman românesc, Ciocoii vechi și noi, și a Patului lui Procust, primul roman cu adevărat revoluționar de la noi, poetica personajului cunoaște o vizibilă transformare. Doar raportându-ne la eroii celor două creații, putem distinge cu ușurință între personajul tradițional și cel modern.
Întâiul aspect care diferențiază cele două categorii de personaje este faptul că cel tradițional sau clasic reprezintă un „tip” sau un „caracter”, în timp ce eroul modern este imposibil de încadrat într-un șablon. Lăcrămioara Petrescu, distingând între cele două tipuri actanțiale, identifică drept atribute principale „simplitatea”, respectiv „complexitatea”. Personajul clasic se caracterizează prin coerență, previzibilitate, destin încheiat, restabilire a echilibrului tulburat la începutul romanului, explicit clar, în timp ce eroul modern se particularizează prin excepție, individualitate netipică, imprevizibilitate, incoerența profilului prin aglomerarea de „predicate contradictorii”, excipit irelevant sau chiar enigmatic (Lăcrămioara Petrescu, 2000, p.13).
Cu alte cuvinte, personajul tradițional este un ins cât se poate de previzibil, „o comportare imanentă, logică, dintr-o cauzalitate morală cu consecvență mecanică, înfățișată am spune, «more geometrico»” (Camil Petrescu, 2002, p. 12). Or, tocmai cu această modalitate de a concepe eroul de roman, autorul Ultimei nopți polemizează. Scriitorul refuză construcția de tipuri ori de caractere și optează pentru formula personajului modern, „liber să își asculte vocea conștiinței și să se transforme ascultând-o” (Lăcrămioara Berechet, 2009, p. 64).
Faptul că intenția romancierului nu a fost aceea de a se conforma modelului clasic de elaborare a personajului a scăpat din vedere unor critici, care i-au judecat opera cu instrumente adecvate literaturii tradiționale. De pildă, G. Călinescu denunță lipsa de abilitate a autorului Patului lui Procust în privința realizărilor de la nivel actanțial: „[…] rămânem mai puțin satisfăcuți de creația de indivizi care, oricât am înainta în formulările estetice, rămâne un factor fundamental al romanului. Personajele nu se țin minte. Fred e necoagulat, Ladima unilateral, femeile caricate” (G. Călinescu, 2003, p. 662).
Camil Petrescu este autorul unei opere originale. Și totuși, opțiuni personale exprimate de scriitorul însuși ori similitudinile pe care exegeții le-au remarcat între creația sa și cea a altor autori români sau străini, permit stabilirea unor conexiuni de înrudire spirituală.
Ideea cea mai vehiculată și, în același timp, cea mai controversată, îl plasează pe Camil Petrescu în filiație proustiană. Situația este, evident, favorizată de admirația pe care scriitorul francez i-a insuflat-o romancierului nostru, care a mers până acolo încât Camil Petrescu a preluat de la Marcel Proust chiar și vestitul obicei al corectării romanului în șpalturi.
Despre caracterul proustian al romanelor sale s-a scris un număr semnificativ de pagini. Unii l-au contestat, alții l-au identificat cel puțin parțial, iar într-un caz, romancierului i s-a reproșat lectura ineficientă a operei scriitorului francez. Este vorba despre celebrele cronici semnate de Eugen Ionescu, în care tânărul critic nonconformist, animat de sentimentul că efectuează „un act necesar de higienă literară”, nu se sfiește să declare Patul lui Procust „cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace”, „o carte slabă”, bazându-și afirmațiile pe o argumentare care urmărește să evidențieze greșita înțelegere a operei scriitorului francez de către autorul român. Eroarea lui Eugen Ionescu este, însă, faptul că îl consideră pe Camil Petrescu un simplu imitator al operei proustiene, un autor care a receptat și a aplicat greșit o lecție prea dificilă pentru el. Ovidiu Ghidirmic aduce în discuție interpretarea autorului eseurilor din Nu și conchide în favoarea romancierului ultragiat: „Nu poți demonstra valoarea sau lipsa de valoare a unui scriitor dacă afirmi că este proustian sau neproustian, că nu l-a înțeles bine pe Proust. Astfel de false probleme nu au niciun rost când abordăm literatura din punct de vedere axiologic. Un scriitor e mare […] atunci când aduce o viziune personală asupra vieții, când ne încântă prin arta paginilor sale”.