Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Interdependența dintre operațiile evaluării în învățământul preșcolar
Întreaga activitate școlară are ca scop îmbunătățirea performanțelor individuale, iar acest lucru nu poate fi realizat fără evaluare. C. Cucoș nota în lucrarea sa „Pedagogie” (2006) că „estimarea și evaluarea sunt acte de valorizare ce intervin în toate întreprinderile umane” (Cucoș, 2006, p. 365). În aceste condiții, evaluatorii trebuie să dea dovadă, atât cât se poate, de obiectivitate și transparență în apreciere și notare.
A fi un bun evaluator presupune o activitate complexă pentru care sunt necesare cunoștințe variate din diverse domenii (psihologie, pedagogie, management, etc.). De îmbinarea optimă a acestor cunoștințe, precum și de priceperea și talentul cadrului didactic, depinde ducerea la bun sfârșit a procesului educațional, ce va fi încununat cu succesul rezultatelor obținute. Aceste rezultate nu însumează doar „performanțe și capacități „pure” de tipul inteligență, memorie, imaginație, cunoștințe, deprinderi” (Panțuru, 2010, p. 130), fiind totodată observate și aspecte ce țin de personalitatea fiecărui individ. În grădiniță, aceste atribute sunt ușor de apreciat datorită contactului îndelungat pe care îl are profesorul cu preșcolarii.
Profesorul trebuie să demonstreze acea flexibilitate și deschidere spre nou, ce-i permite schimbarea de mentalitate și înțelegerea în profunzime a necesității abordării diferite, a actului de predare-învățare-evaluare. În această ultimă etapă a demersului didactic, va utiliza strategii variate de evaluare, îmbinând oportun, în funcție de scop, metode și instrumente diverse.
Pentru a ajunge la cele mai bune rezultate, educatorul nu trebuie să fie doar un bun evaluator, ci să fi respectat o serie de etape care în final să culmineze cu o evaluare calitativă. În primă fază educatorul precizează finalitățile și identifică necesitățile actului educațional, realizând astfel analiza-diagnoza ciclului managerial viitor. După ce ia decizii potrivite în vederea proiectării și organizării actului educațional, se afirmă ca lider în realizarea obiectivelor, adoptând stilul de conducere potrivit personalității sale. Implementarea noilor strategii de lucru se va finaliza cu evaluarea obiectivă a produselor și proceselor implicate pentru ca rezultatele obținute să poată fi comparate cu cele inițiale: „...(Pentru ce se face evaluarea?, În raport cu ce?, Pentru cine?, Ce se evaluează?, Cu ajutorul căror instrumente și prin ce proceduri?) (Cucoș, 2006, p. 368).
„Educația estetică face omul mai uman, mai drept, mai bun, mai frumos.” (C.Cucoș).
Istoria civilizației și estetica au demonstrat adevărul că omul, din cele mai vechi timpuri a fost sensibil la frumos, a iubit și a prețuit frumosul și s-a preocupat permanent de crearea și conservarea lui. Desenele rupestre, ornamentele arhitecturale, arta populară, marile opere literare, de pictură sau arhitectură, muzică, teatru și film sunt o dovadă a legăturii permanente a omului cu valorile estetice de-a lungul istoriei.
Esteticul este o dimensiune existențială a omului. Acesta ființează și se dezvoltă în concordanță cu legile frumosului, armoniei și coerenței esteticului din natură, societate, operele de artă. Într-un anumit sens, întreaga existența umană poate deveni ,,operă de artă”, deoarece întâlnim la tot pasul obiecte, fenomene, activități cu valoare estetică și tindem permanent spre un comportament estetic care este individual și propriu. Chiar și fenomenul educațional presupune un registru estetic și se poate vorbi de o artă a învățării și educației, de educatorul-artist, de scenariul didactic, unde autorul acestuia joacă un rol bine definit, încercând să insufle micilor spectatori valorile estetice ale societății.
Conform pedagogului francez Rene Hubert educația estetică presupune cunoașterea valorilor estetice, formarea capacității de a aprecia frumosul și dezvoltarea unor aptitudini artistice. Valorile estetice contribuie prin conținutul lor la lărgirea sferei de cunoaștere a realității, la educarea aspirației și a dorinței de a introduce elemente ale frumosului în viața cotidiană, precum și la adoptarea unei atitudini civilizate și sensibile în relațiile cu ceilalți.
Activitățile de dezvoltare personală din grădiniță se desfășoară pe tot parcursul zilei. Încă de la intrarea pe ușa grădiniței, copiii învață cum să salute personalul grădiniței, dar și pe ceilalți copii, să se dezbrace, să își schimbe încălțămintea de exterior cu cea de interior, să meargă la asistenta medicală a grădiniței pentru a li se verifica starea de sănătate, să își spele mâinile, apoi să meargă în sala de grupă. Noul curriculum are la bază realitatea educațională a vârstelor mici. Ceea ce se promovează este flexibilitatea programului instructiv-educativ, cu scopul de a crește calitatea educației la acest nivel de vârstă.
Procesul de învățare este centrat pe copil, pornind de la ideea unei învățări cât mai naturale, în acord cu nivelul experiențelor traversate de acesta în viața cotidiană. Actualul curriculum pentru învățământul preșcolar include în cadrul activităților de dezvoltare personală: rutinele și deprinderile, tranzițiile, întâlnirea de dimineață, regulile grupei, activitățile din perioada de după-amiază, precum și activitățile opționale.
Rutinele sunt activități-reper după care se derulează întreaga activitate a unei zile. Acestea acoperă nevoile de bază ale copiilor și contribuie la dezvoltarea globală a acestora. Rutinele înglobează, de fapt, activitățile de tipul: sosirea copilului, întâlnirea de dimineață, servirea micului dejun, igiena mâinilor (spălatul), toaleta, masa de prânz, somnul (perioada de relaxare), gustările, plecarea copiilor acasă. Rutinele permit transformarea unei acțiuni, a unei deprinderi în obișnuințe devenite necesități. Rutina zilnică este foarte benefică pentru copii, focalizează atenția acestora, îi liniștește și îi relaxează conferindu-le acestora un sentiment de siguranță și încredere. O zi dezorganizată i-ar dezorienta, dar o activitate devenită obișnuință, un ritual, le creează confort psihic, le conferă încredere și stabilitate.
Ne confruntăm, azi, cu părinți care nu înțeleg de ce nu ascultă copiii lor, de ce copiii se manifestă, uneori, prin țipete, crize isterice, de ce nu își adună jucăriile, de ce nu vor să adoarmă la o oră rezonabilă, de ce nu se adaptează unui grup, de ce nu pot fi stăpâniți, etc.
O educație sănătoasă are la bază anumite reguli. Acestea nu trebuie să fie multe pentru a nu se ajunge în extrema cealaltă. În calitatea mea de cadru didactic dar și de părinte, am înțeles că regulile, în educația copilului, sunt succesul unui copil educat. Astfel, în ceea ce urmează, voi exemplifica câteva din regulile pe care le-am avut atât la grupa pe care o conduc, cât și acasă, cu proprii mei copii.
1. Acordarea atenției pentru acțiunile pozitive ale copilului
De cele mai multe ori, părintele are tendința de a reacționa la comportamentul negativ al copilului. Astfel, dacă copilul lovește un alt copil, părintele îl ceartă, dacă copilul strică o jucărie, părintele îl ceartă etc. Niciodată, sau cel puțin foarte rar, părintele reacționează la acțiunile pozitive ale copilului, rari sunt părinții care laudă comportamentul pozitiv al copilului. Faptul că pruncul și-a pus hainele murdare în coșul cu rufe, faptul că și-a strâns jucăriile, faptul că el a adus pe masă tacâmurile pentru a lua masa etc. Comportamentele pozitive ale copilului trebuie evidențiate, trebuie lăudate. Dacă un copil vede că părintele are reacție doar la comportamentele negative ale lui, el va manifesta acest comportament tot mai des. Acordarea atenției și lauda reprezintă un pas spre ceea ce numim o educație bună.
Ființele umane au fost întotdeauna creative. Faptul că am supraviețuit pe această planetă este o dovadă în acest sens. Oamenii s-au adaptat și apoi au început să modifice mediul înconjurător. Ne-am extins pe întreaga planetă într-o gamă întreagă de climate. La un moment dat, am dezvoltat conștiința și apoi limbajul. Am început să ne întrebăm cine suntem, cum ar trebui să ne comportăm și nu în ultimul rând, cum am ajuns să existăm. O parte din aceste întrebări ne-au „obligat” să devenim creativi.
Mitul conform căruia creativitatea este doar o calitate a oamenilor „speciali” are o istorie foarte lungă. Pentru chinezii și romanii antici, creativitatea era un dar de la zei. Mergând mai departe, până la mijlocul secolului al XIX-lea, creativitatea era văzută tot ca un dar, dar numai pentru artiștii foarte talentați. Din fericire, în anii 1920, domeniul științei a început să privească creativitatea ca pe o serie de procese umane. Rezolvarea creativă a problemelor a fost obiectivul inițial, de la generarea ideilor la selectarea ideilor și alegerea unui produs final. Anii 1950 au reprezentat un moment de cotitură pentru creativitate. După cel de-al Doilea Război Mondial, a început Războiul Rece, iar competiția pentru soluții creative în vederea menținerii unui avantaj tehnologic a fost intensă. În această perioadă au fost lansate primele apeluri în educație pentru creativitatea asociată. De atunci, creativitatea a fost cercetată într-o întreagă gamă de activități umane, inclusiv în matematică, știință, inginerie, afaceri și arte.
Perspectiva educației timpurii angajează viziunea în care primii 3 ani de viață ai copilului constituie un interval al învățării cu efecte esențiale pentru întreaga existență a individului; în acest sens adulții din preajma copilului, trebuie să-și asume intervenții educative conștiente și explicit dirijate în folosul copilului. (Stan, 2014, p.31). Prin urmare, copiii care au beneficiat de o educație timpurie de calitate, sunt mai atrași de școală, manifestă curiozitate și interes pentru diferite domenii și experiențe, prezintă atitudini pozitive față de învățare, sunt perseverenți și își doresc să finalizeze întregul parcurs școlar.
Toate informațiile preluate din mediu, din activitățile integrate, din experiențele noi ale copiilor sunt prelucrate cu ajutorul sistemului cognitiv care stă la baza învățării, raționamentului, rezolvării de probleme și a comunicării. (Tudor, 2013, p.98)
Gândirea este definită ca un proces de reflectare asupra realității, reprezentare și organizare a acestuia în plan mental (sub formă de imagini, simboluri, propoziții, concepte), extragere a semnificațiilor și operare asupra reprezentărilor (asociere, comparare, analiză și sinteză) având ca rezultat adaptarea complexă la mediu (de la sesizarea predictibilității acestuia, înțelegerea fenomenelor și descifrarea mecanismelor subiacente ale unor procese, rezolvarea problemelor și a sarcinilor adaptative, până la obținerea unui grad de echilibru și armonie a funcționării mentale și psihosociale). (Tudor, 2013, p.99)
Domeniul de dezvoltare cognitivă în curriculum pentru învățământul preșcolar, a fost definit drept abilitatea copilului dea înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice. Domeniul dezvoltării cognitivă include: