Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Operele „Vechimea poporului român și legătura cu elementele alogene” de Simion Mehedinți și „Pentru Europa. Integrarea României” de Adrian Marino prezintă două viziuni aflate în raport de contradicție referitoare la trăsăturile dacilor. Astfel că, în timp ce primul ne prezintă strămoșii într-o manieră remarcabilă, relevând trăsăturile pozitive, cel de-al doilea evocă aspectele negative din mărturiile istorice. Firește, adevărul este mereu parțial, se îmbogățește și se schimbă mereu, în conformitate cu noile cercetări, cu sensibilitatea fiecărei generații, cu noile concepții despre lume. Principiul obiectivității este întotdeauna afirmat cu tărie de orice istoric, dar, așa cum a arătat H.I. Marrou, „istoria este inseparabilă de istoric”, așadar adesea obiectivitatea rămâne un nobil deziderat, greu de atins.
Eseul de față își propune să realizeze o analiză exhaustivă a fragmentului din opera „Vechimea poporului român și legătura cu elementele alogene”.
Teza lucrării lui Simion Mehedinți este formulată explicit în incipit, încă din prima frază, susținând superioritatea geților în lumea antică: „Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ, și anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent”. Aceasta urmează să fie demonstrată, pe parcurs, prin relevarea a trei argumente concludente însoțite de exemple care să o susțină.
Călătorie în Țara Românească a secolului al XVIII-lea prin cartea „În șalvari și cu ișlic”
Considerații introductive
Într-o lume plină de taine și nuanțe, în care tradițiile și credințele se împletesc într-un dans ancestral, cartea „În șalvari și cu ișlic” de Constanța Vintilă-Ghițulescu ne invită într-o călătorie fascinantă în inima secolului al XVIII-lea din Țara Românească. Această lucrare remarcabilă nu se limitează doar la o simplă analiză istorică, ci deschide porțile unui univers încărcat de semnificații și sensuri profunde.
Într-un context istoric medieval românesc și internațional vibrant și complex, „În șalvari și cu ișlic” explorează teme esențiale precum biserică, sexualitate, căsătorie și divorț, aducând în prim-plan realități și dileme cu care se confruntau oamenii acelei epoci. Este un demers de înțelegere a societății și a mentalității vremurilor trecute, în care autoarea, Constanța Vintilă-Ghițulescu, conturează o abordare meticuloasă și detaliată.
Înainte de a intra în profunzimea conținutului cărții, este important să cunoaștem și să apreciem perspectiva și expertiza autoarei. Constanța Vintilă-Ghițulescu, cu o carieră dedicată studiului și cercetării istoriei medievale, ne dezvăluie cunoștințele și pasiunea sa în această lucrare. Experiența sa academică și contribuțiile anterioare în domeniu îi conferă autoritatea necesară pentru a explora subiectul cu profunzime și acuratețe.
Simbol al unei ere originale, recuperator al unui illo tempore, în care cuvântul își revelează toate forțele generatoare, Mihai Eminescu a lăsat posterității o operă diversă, ca rezultantă a unei gândiri profunde, care incumbă o experiență de viață valoroasă și o amplă cunoaștere științifică. Poemele „Scrisoarea I” și „Rugăciunea unui dac” aparțin paradigmei consacrărilor canonice, valorificând, sub înfățișări și conotații diferite, imaginea genezei universului.
Viziunea poetului asupra originii cosmosului are ca fundament un material de erudiție străină („Istoria naturală” de Immanuel Kant, „Imnul Creațiunii” din „Rig Veda”, precum și prima carte a „Bibliei” – „Geneza”), asimilat și metamorfozat în originalitatea sa intelectuală.
Incipitul „Scrisorii I” și a „Rugăciunii unui dac” valorifică perspective contrare. Astfel, în primul poem, se realizează o trecere sub motivul contemplației, de la sfera prozaismului, a efemerului marcată de un limbaj individualizat, la cea a idealității, marcată de un limbaj al generalului, universalului: „Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri.” În cel de-al doilea poem, această perindare nu mai apare, viziunea cosmologică demarând ex abrupto.
Considerații introductive
Mitul peșterii, prezentat de filosoful grec Platon în dialogul „Republica”, reprezintă o alegorie despre cunoașterea umană și percepția realității. Acest mit a rămas una dintre cele mai semnificative și influente metafore filosofice din istorie, inspirând o serie de interpretări și aplicații în diferite contexte, de la filosofie și psihologie la istorie și politică.
În acest articol, ne propunem să explorăm modul în care mitul peșterii poate fi folosit pentru a înțelege mai bine diverse aspecte ale lumii noastre, folosind exemple din filosofie și istorie. Vom analiza gândirea lui Platon în contextul vremii sale, vom explora cum mitul peșterii poate fi asociat cu experiențele unor indivizi în contextul comunismului sovietic și vom discuta despre modul în care istoricii utilizează concepte similare pentru a interpreta evenimentele trecute.
Repere cronologice privind autorul
Filosofia greacă a marcat un punct de cotitură în gândirea analitică, valorificând, cu prioritate, determinismul. Ea intră, odată cu scrierile lui Platon, în etapa obiectivă, împlinindu-se ca știință care are conștiința obiectului său, a chemării și a rostului ei.
Platon (427-347 î. Hr.) descinde, pe linie paternă, din Regele Codors, iar, pe linie maternă, din Solon, familii ilustre care au excelat în domeniul vieții politice, poeziei și legislației. Acesta va continua preocupările familiei și le va aprofunda cu filosofia.