Rolul consilierii părinților în grădinița de acasă

Într-un prezent în schimbare accelerată, traversat de momente de impredictibil, dincolo de gravitatea contextului care presupune „distanțare socială”, afectând implicit relațiile interpersonale, putem fi, în calitate de educatori ai grupei de preșcolari și prieteni consilieri ai părinților acestor copii.

Cu siguranță, în acest nou context, pot exista și oportunități de învățare inter-generațională în familie, „sugerând” părinților să petreacă momente de calitate cu copiii, momente ce reprezintă totodată modalități de comunicare și înțelegere mai profundă a comportamentelor și nevoilor copiilor, de conectare intrafamilială. Există, cu siguranță, în acest context al învățării online, oportunități de dezvoltare a unor competențe și abilități, începând cu cele cognitive și reglatorii (ce țin de rezolvarea de probleme, reglarea emoțională sau cultivarea unor interese, de dezvoltare a unor calități ale voinței, a curiozității și a căutărilor creative), până la cele ce țin de motricitate și autonomie personală, oferindu-le copiilor experiențe utile și instructive, diverse, practice.

Dincolo de „întâlnirea” zilnică propusă copiilor pentru desfășurarea activităților online, activități în care părinții preșcolarilor sunt co-participanți , mai mult sau mai puțin activi, prin activitățile de „consiliere online” săptămânale cadrul didactic contribuie la buna informare a părinților cu privire la importanța activităților educative desfășurate de copii, primesc feed-back pentru activitățile derulate cu copii și, nu în ultimul rând, primesc informație pertinentă referitoare la cunoașterea copiilor.

Părinții sunt cei care observă că cei mici cresc de la o lună la alta, în salturi și parcă, întotdeauna mai repede decât se așteaptă ei. Acest proces este pe cât de fascinant, pe atât de ușor de observat. Este creșterea pe dinafară. Încă și mai misterioasă este dezvoltarea psihică a copilului, ce însoțește dezvoltarea creierului (dezvoltarea atenției, a memoriei, a gândirii și voinței, ușor observabile), precum și „creșterea ...pe dinăuntru” , adică dezvoltarea emoțională a copilului.

De departe, dezvoltarea emoțională trebuie să fie preocuparea constantă a oricărui adult, părinte sau educator, care are grijă de copil. Dezvoltarea emoțională precede dezvoltarea motorie și cognitivă a copilului și le sprijină.

Exemplific câteva idei de consiliere a părinților în grădinița de acasă, în scopul de a contribui la dezvoltarea emoțională a copiilor ca parte integrantă a dezvoltării complete a individului, dezvoltare care se petrece, în mare măsură în sânul familiei și se continuă în grădiniță.

Nivelul inteligenței emoționale poate fi măsurat din perspectiva prezenței sau absenței anumitor abilități. Vorbim de abilitatea de a se cunoaște pe sine, adică înțelegerea propriilor emoții, stări, sentimente, trăiri, nevoi, limite, calități, defecte, credințe și convingeri. Cunoașterea de sine nu se traduce prin autosuficiență- mă mulțumesc cu ceea ce sunt și nu mai vreau nimic în plus- ci înseamnă înțelegere realistă și acceptare pozitivă, cu deschidere spre o continuă evoluție.

 

Cum dezvoltăm cunoașterea de sine a copilului?

Dați-i voie să aibă o voce proprie. E important să ne educăm copilul formând comportamente și obiceiuri adecvate, dar să nu uităm să-l încurajăm să-și exprime în mod civilizat opiniile, cu mențiunea că exprimarea lor nu atrage automat după sine și respectarea lor. Dacă unui copil nu i se îngăduie să aibă opinii sau preferințe, ci întotdeauna i le impunem pe ale noastre, pentru „că știm noi ce e mai bine pentru el”, copilul nu va ști ce trebuie să-și dorească .„Vocea din mintea copilului” nu e vocea lui, ci vocea adultului, motiv pentru care copiii riscă să fie nemulțumiți, frustrați, furioși, ori retrași sau timizi, ambivalenți, incapabili să se simtă bine în pielea lor, să înțeleagă cine sunt, ce vor, dornici să fie de toate pentru toți, dar nefiind nimic pentru ei înșiși.

Ajutați-l să găsească asemănări și deosebiri între sine și ceilalți. E important pentru copil să înțeleagă prin ce se aseamănă și se deosebește de cei din jur (de la trăsături fizice la trăsături de personalitate: temperament, caracter, abilități, aptitudini, talente), să-și descopere calitățile și defectele personale, atuurile și propriile limite, să vadă calitățile și defectele celor din jur, fără să le judece, doar observându-le.

Apelați la discuții, povești, filme și jocuri de rol. Adesea e dificil să porți o discuție cu copilul despre sine însuși, chiar și la vârsta adolescenței. O astfel de discuție riscă să-l inhibe pe copil, așa că, discuțiile despre situații și alte persoane, reale sau imaginare, de poveste sau film, sunt mai indicate. Copilul se simte liber să-și exprime opiniile, îndoielile, temerile, să pună întrebări și să răspundă atunci când nu este el cel vizat. De aceea copiii discută cu plăcere despre eroi de desene animate ori de poveste. Ca părinți, generați astfel de discuții cu cei mici, să-și poată exprima liber opiniile și, navigați cu atenție printre întrebări și răspunsuri, fără să faceți analogii cu proprii copii și, mai ales, fără să le țineți morală. De asemenea, jocurile de rol permit experimentarea comportamentelor diverse și oferă ocazia să dăm curs propriei voci, prin vocea personajelor pe care le interpretăm ca la teatru, fără riscul de a ne expune prea mult.

Auto-dezvăluirea părintelui, care va încuraja astfel auto-dezvăluirea copilului.

De o importanță deosebită în dezvoltarea emoțională a copilului se bucură formarea abilității de a empatiza, adică de a te pune în locul celuilalt, de a-i recunoaște , înțelege și accepta emoțiile, fără a-l judeca.

 

Cum dezvoltăm empatia copilului?

Ajutându-l să-și (re)cunoască atât emoțiile proprii, cât și pe ale celorlalți, cu ajutorul emoticoanelor, fotografiilor, ilustrațiilor, filmelor, pieselor de teatru, dar cel mai bine în joacă și prin observarea lor în timp real (cu ajutorul expresiei feței, a gesturilor și posturii corpului).

Recunoscându-i și validându-i emoțiile (Înțeleg că ești supărat pentru că ți-ai pierdut jucăria) în locul invalidării lor, în încercarea de a consola copilul (N-ai de ce să fii supărat! Lasă că-ți cumpăr alta.)

Ajutându-l să descopere lucrurile care-i îmbunătățesc starea, cum să se liniștească singur, cum să se încurajeze, cum să aibă o inițiativă etc.

Prin jocuri, observații și discuții, putem exersa împreună cu copilul recunoașterea emoțiilor.

Abilitatea de autocontrol echivalează cu autocenzura sau cu înfrânarea, fiind definită ca deprinderea de a-ți gestiona eficient propriile emoții, sentimente și comportamente, de a te opri la timp din comportamente inadecvate, deranjante, sau de a te abține de la comportamente care, deși sunt însoțite de plăcere, au efecte negative asupra ta. Părinții încurajează voința activă a copilului, dar adesea nu dau nici o atenție voinței inhibitoare, neînțelegându-i valoarea.

 

Cum dezvoltăm auto-controlul copilului nostru?

Copiii au nevoie să învețe reglarea emoțională, adică să-și dezvolte abilitatea de a-și controla comportamentul declanșat de o emoție. Prin urmare, trebuie să se obișnuiască să tolereze frustrarea, să facă față fricii, să se apere, să rabde să stea singuri, să negocieze prietenia.

Jocurile de tipul „Stop și hai” și „Scaunele muzicale”, cursele cu obstacole, jocuri cu reguli (care vor fi mai întâi respectate, apoi pot fi înlocuite cu reguli trăsnite, inventate chiar de copii), precum și strategiile de tipul „Oprește-te și gândește” sau „Numără până la zece”, îi ajută să deprindă controlul impulsivității.

Controlul impulsivității nu poate fi conceput în absența strategiei alternative acceptate („Cum aș putea să fac altfel?). Oferiți copiilor alternative comportamentale pe care să le reproducă în locul ieșirilor necontrolate. Aceste alternative comportamentale pozitive, vor fi recompensate, la început, de fiecare dată, ba chiar și încercările nereușite ale copiilor deosebit de impulsivi.

Cardurile „de ținut minte”  îi ajută pe copii să-și amintească ce au de făcut exact în acele momente în care emoția intensă le „întunecă” judecata („Când ești la rând, păstrează distanța față de persoana din fața ta”).

Este foarte important să-l ajutăm pe copil să realizeze legăturile dintre acțiunile sale și emoțiile sale („Cum crezi că s-a simțit copilul pe care l-ai lovit? Cum te simți tu când ești lovit? Ce anume te-a supărat?”).

Limitele și regulile clare, adecvate și rezonabile sunt, de departe cea mai importantă măsură prin care putem să-i dezvoltăm toleranța la frustrare și capacitatea de autocontrol, de aceea trebuie să le folosim ca pe niște ghidaje, în loc să ne ferim de ele. Părinții care nu suportă limitele și nu respectă regulile sunt mai tentați să nu impună reguli și limite rezonabile copiilor lor.

Abilitatea de a crea și menține relații sociale bune, sau, pe scurt abilitățile sociale, sunt extrem de importante, pentru că trăim printre oameni și fiecare dintre noi este unic și diferit. Putem alege cu cine ne împrietenim, cu cine ne căsătorim, pe cine angajăm să lucreze alături de noi, dar nu ne putem alege colegii de muncă, vecinii, familia în care ne naștem, nici copiii. Abilitățile sociale sunt perfect compatibile cu onestitatea și autenticitatea. A spune cuiva adevărul se poate face în diferite moduri: fie brutal și jignitor, fie ironic și critic dar, dacă știi cum, poți fi onest, politicos și ferm când este cazul, sau politicos și delicat, plin de compasiune și înțelegere în alte situații, sau profesional și neutru atunci când se impune, de fiecare dată însă complet autentic și receptiv la posibilele stări pe care cuvintele tale i le produc celuilalt, anticipând anumite reacții și comportamente.

 

Cum dezvoltăm abilitățile sociale ale copilului?

Discuțiile libere sunt esențiale. Aceste discuții trebuie să ocupe un minim de 15 minute zilnic, însă avem nevoie să înțelegem că ele trebuie să fie libere. Tema va fi la alegerea copilului, iar părintele se va abține de la orice judecată, scopul fiind doar de-a face conversație, nu de-a „educa”. Aceasta înseamnă că: nu răspundem la telefon, nu verificăm mesaje, nu facem și alte treburi casnice sau cu caracter profesional.

Să comentăm împreună filme, cărți, situații, știri în care , ca părinte, nu urmăresc să-mi impun părerile, nici să-mi impun părerile, nici să-mi conving copilul de o opinie oarecare, ci, mai degrabă, să aflu ce crede el referitor la anumite situații sau personaje.

Participarea la diverse activități sociale, petreceri, reuniuni, evenimente, expoziții, vacanțe în familie sau în grup, în cadrul unor tabere, îi vor da copilului ocazia să se adapteze la diverse situații și actori sociali.

Să evităm hiperprotecția, adică să nu ne implicăm excesiv în a controla mediul copilului pentru a minimiza eventualele experiențe negative. Adeseori, hiperprotecția îmbracă forma grijii față de copil: limitarea participării la anumite activități extrafamiliale, blocarea unor surse de informații, ascunderea unor evenimente neplăcute din familie, ca să evite „traumatizarea” copilului. În realitate, copilul este împiedicat să capete experiență socială și are prea puține contexte în care e nevoit să facă față unor emoții negative, să stăpânească evenimente noi și amenințătoare. Unii părinți sunt obsedați să nu își traumatizeze copiii și, adesea, trauma a devenit simpla scoatere a copilului din mediul său familiar, din zona lui de confort. Copilul „cocoloșit” este ferit tocmai de experiențele care îl pot ajuta cel mai mult, din cauza lipsei de înțelegere a părinților asupra faptului că, singurul mod prin care copiii învață să dețină controlul într-o situație dificilă este să experimenteze emoții negative, precum anxietatea, frustrarea și dezamăgirea.

Avem datoria de a ne dezvolta emoțional mai întâi noi, pentru copiii noștri și astfel, prin ei, avem ocazia de a recupera o parte semnificativă a psihicului nostru, primind șansa unei vieți împlinite.

 

Bibliografie
Şoitu, Laurenţiu, CHERCIU, Diana, 2006, Strategii educaţionale centrate pe elev, Editura Alpha MDN, București
Verza, Emil, Psihologia vârstelor, 1981, Editura Didactică și Pedagogică, București
Zlate, M., Eul şi personalitatea, 1999, Editura Trei, București