Un reper fundamental în activitatea educatoarei îl poate constitui următoarea observație a lui Lucian Blaga: „Copilul este întruparea întrebării. Întrebarea este pentru copil o dimensiune existențială o structură fundamentală, ce-l umple ca atare. De aceea copilul întreabă de mai mult ori fără a mai aștepta răspuns și de aceea, de altă parte, nu-l satisfac decât răspunsurile care nu sting întrebarea.” (Elanul insulei, pag. 49) Remarca pe care o face Lucian Blaga conține foarte multe implicații psihologice și pedagogice.
Întrebarea este problema prin care copilul înregistrează realitatea, sesizează insezibilul, vine în contact cu exteriorul și uneori chiar și cu interiorul său.
Cuvântul însoțit de imagine ajută copilul în mod real, scurtându-și drumul spre cunoaștere, trezindu-și dorința de a ști de a descoperi, de a descifra și înțelege, de a simți, după care să poată emite judecăți exprimate în plan verbal și ulterior comportamentul. Considerăm că tot ce intră în contact cu simțurile copilului trebuie să oglindească realitatea, într-un mod mai simplu sau mai bogat în detalii; mărit sau micșorat, transpunându-l în lumea frumosului prin formă, culoare, expresivitate mișcare, constituind toate la un loc niște mesaje care așteaptă să fie descoperite de către copil, dirijat de educatoare.
De la vârste foarte mici copiii sunt sensibili la frumos le plac hainele frumoase, păpușile frumoase, persoanele frumoase. Ei manifestă interes și plăcere pentru a desena sau modela, pentru a aranja “frumos” obiectele din jur într-un mod propriu, după criterii de multe ori doar de ei știute.
Activitățile artistico-plastice oferă copilului veritabile limbaje de exprimare a sinelui, a trăirilor și impresiilor puternice provocate de realitatea înconjurătoare. Arta reprezintă astfel un mijloc prețios de comunicare la o vârstă ca care abilitățile verbale sunt încă limitate. În grădiniță, educația artistico-plastică trebuie să înceapă de la experiențe de observare a formelor, culorilor și mișcării. Este important ca activitatea în sine să se desfășoare într-un mediu stimulativ, care să invite la observarea, aprecierea, redarea creativă a realului, la acumularea de impresii privind realitatea înconjurătoare, la dezvoltarea sensibilității față de variantele ei forme de obiectivitate.
Copiii trebuie să aibă deplină libertate de exprimare pentru reușita acestor activități. Trebuie să avem grijă să le punem la dispoziție materiale și să-i învățăm cum se folosesc.
Am început prin a mă preocupa nu atât subiectul tratat, ci de elementele de limbaj, de morfologia și sintaxa culorii, liniei, formei, cu ajutorul fiecărui copil, fără excepție, să înțeleagă ce simte, dincolo de aparențele vizualului, tactilului. Plăcerea cu care desenează copiii provine din trăirea unor stări de echilibru sau, din contră, din trăirea unei tensiuni care se cere exprimată.
Pornind de la această înțelegere am asociat exprimarea plastică prin linii și culoare cu ascultarea unui anumit gen de muzică, cu diferite mirosuri și cu pipăirea unor texturi diferite. Astfel, percepția copiilor a fost mai complex și mai puternică, iar exprimarea artistică a produs stări de plăcere sau neplăcere, de confort sau de disconfort. Am analizat împreună cu copiii lucrările rezultate și ei au învățat și au înțeles că toate acțiunile noastre se potrivesc cu trăirile pe care le avem atunci când facem ceva.
Comparând desenele, am constatat că atunci când au ascultat muzică lentă, liniștită, când au pipăit catifea iar în aer pluteau arome plăcute, copiii au desenat linii ample, în culori calde, iar culorile difuzau plăcut, unele în altele.
Când muzica ascultată a fost stridentă, puternic ritmată, alternând cu zgomote neplăcute, când a mirosit a oțet și când le-am oferit o perie aspră să-și treacă palme pe suprafața ei, desenele au prezentat linii ascuțite, contururi colțuroase iar culorile au delimitat strict contururile. Le-am spus că aceasta traduce o stare de încordare, pe când în primul caz au lucrat destinși, relaxați.
Urmărind același scop – acela de a-I ajuta pe copii să înțeleagă faptul că desenul, pictura, artele plastice în general sunt forme de comunicare a unor stări – pentru tema „O zi de toamnă” am ieșit cu copiii în curtea grădiniței și i-am lăsat să se bucure de aer curat, de lumina soarelui, de covorul de frunze care acoperă pământul. Apoi le-am propus să imortalizăm peisajul. În unanimitate copiii au ales ca tehnică de lucru foaia umezită și au găsit culorile cele mai adecvate în redare anotimpului.
Într-o altă activitate de pictură, cu tema „Primăvara”, am asociat activității de educație plastică muzica, pentru crearea unor stări emoționale potrivite. Am pregătit sala de grupă afișând planșe cu ilustrații din povești pentru a le stimuli imaginația și a asigura un cadru adecvat. După ce am stabilit tehnica de redare (fuzionare umedă) și am ascultat „Anotimpurile”, de A. Vivaldi, copiii au început să acopere suprafața cu linii și pete de culoare. S-a putut remarca o mulțime de modalități prin care fiecare copil și-a exprimat plastic emoțiile, exprimându-se în funcție de fantezia, aptitudinile și tratamentul care-l caracteriza.
Este bine de menționat faptul că nu numai viitoarele genii dovedesc inventivitate și capacitate de creație la vârstele mici. În general toți copiii sunt foarte creativi, dar această capacitate dispare înainte de adolescență sau dacă se menține până atunci, se pierde înainte de maturitate, dacă nu este stimulată pertinent la toate nivelele de vârstă.
Stimularea senzorială determină dezvoltarea personalității copiilor. Simțurile îl ajută pe copil , în primii ani de viață, să descopere lumea înconjurătoare și să se descopere pe sine. Prin intermediul simțurilor învață să se apropie sau să ferească de lucruri, locuri, persoane. Simțurile sunt mijloace importante prin care mediul înconjurător contribuie la dezvoltarea personalității copilului. Stimularea acestora într-un mod potrivit vârstei și nevoilor este deci folositoare pentru creșterea lor într-un mod firesc.
Experiențele senzoriale dau sens percepțiilor și dezvoltă gândirea copiilor. Exercițiile cu materiale senzoriale reprezintă pentru copii primul pas în înțelegerea proceselor abstracte învățate. Scopul exercițiilor de dezvoltare senzorială este acela de a ajuta copiii să-și dezvolte cele 5 simțuri: auzul, văzul, mirosul, gustul și pipăitul. Astfel, copilul este expus unor materiale senzoriale distincte pe parcursul perioadelor senzitive specifice fiecărei vârste. Cu ajutorul exercițiilor senzoriale copilul poate să distingă, să clasifice , să ordoneze, să descrie impresii senzoriale legate de culoare, miros, temperatură, greutate. Procesele senzoriale încep să se formeze în etapa preșcolară și sunt extrem de importante pentru viitoarea dezvoltare a copilului. În această perioadă copiii trebuie încurajați continu să exploreze mediul înconjurător, să-și dezvolte simțurile și îndemânarea, aspecte care îl vor ajuta să se descurce în etapele următoare ale vieții.
Astfel, putem afirma că dezvoltarea senzorialului la vârsta preșcolară este foarte importantă deoarece furnizează prima bază a învățării și experienței copilului. Rolul grădiniței este definitoriu în acest sens.
Bibliografie:
Salavastru Dorina - Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004
Cucoș Constantin, coordonator - Psihopedagogia pentru examenele de definitivare şi gradele didactice, Editura Polirom, Iași, 2009
Publicat de:
Pintea Mirela
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița P.P. „Prichindelul”, Rădăuți.