Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
În vederea stabilirii și alegerii activităților instructiv-educative potrivite, este nevoie de cunoaștere copilului, a stadiilor specifice de dezvoltare și, mai ales, a caracteristicilor psiho-fizice.
Copilul aflat la vârsta preșcolară traversează o perioadă a explorării, prin lărgirea efectivă a contactului ori cu mediul de tip social precum și cultural, din care poate asimila astfel diverse tipuri de modele de viață care determină astfel la rândul acestora o adaptare tot mai activă la condiția umană.
Dezvoltarea pe plan fizic a copilului preșcolar este așadar cât se poate de evidentă și de accelerată în cadrul perioadei preșcolare. În acest context, de la vârsta de 3 la 7 ani intervine o sporire semnificativă în înălțime, de la circa 90 cm la circa 115 cm, precum și o sporire în greutate, de la circa 15 kg la circa 20 kg ponderal. Ca urmare a acestui fapt, organismul în întregime devine astfel mult mai flexibil, mișcările fiind mai suple și mai sigure. (Șchiopu, U., 1983, p. 87-88).
De-a lungul întregii perioade preșcolare, motricitatea se caracterizează astfel printr-o foarte intensă dezvoltare, aceasta contribuind în mod semnificativ la creșterea tuturor posibilităților copilului de a putea lua astfel contact direct cu întreaga lumea înconjurătoare și de a facilita exercitarea unor diverse tipuri de comportamente practic - acționale. Ca urmare a libertății, a spontaneității și a armoniei motricității, mai ales la copilul preșcolar mijlociu, această întreagă perioadă se numește astfel "vârsta grației".
Educația unei persoane începe încă de la naștere și se continuă pe tot parcursul vieții. Scopul acțiunii educative îl reprezintă formarea și dezvoltarea permanentă a personalității individului, în vederea integrării sociale optime. O condiție esențială în vederea creșterii eficienței demersurilor educaționale o constituie asigurarea unei unități de vedere și acțiune între toți factorii educativi. Sarcinile acestora ar trebui să se împletească și să se sprijine reciproc.
Familia reprezintă primul mediu educativ și socializator din care face parte copilul și a cărui influență îi marchează esențial dezvoltarea ca individ. Influențele educative exercitate de familie se pot manifesta direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modelul de conduită oferit de membrii familiei sau prin climatul psiho-social existent în familie. De asemenea, strategiile educative folosite în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, își pun amprenta dezvoltării copilului. Referitor la acest aspect, Paul Neveanu afirma că, „pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața”.
Prima regulă cu care se confruntă un copil este cea impusă acasă, de către părinți, ori așa ar trebui să se întâmple. De mici, copiii învață de la părinți, într-o manieră pozitivă sau negativă, cum trebuie să se comporte în anumite situații. Pornind de la acest principiu social, școala vine să continue, să aprofundeze ceea ce familia a început, mediul instituțional fiind de fapt o reflecție a disciplinei sociale.
Disciplina școlară se concretizează într-o serie de reguli care reflectă comportamentul ideal al unui elev. Asimilarea acestui sistem de reguli se face încă din grădiniță, de la primele relații sociale manifestate și care se reflectă în modul cum preșcolarul empatizează cu ceilalți colegi, cum împarte cu ceilalți jucăriile, cum acceptă ideile celorlalți, cum reacționează la atitudinea celorlalți etc. Iar acest proces de disciplinare se aprofundează și capătă noi valențe pe măsură ce copilul crește și relațiile cu ceilalți devin mai complexe.
Importanța studierii problemelor de atașament și adaptare la mediul familial și social se justifică prin faptul că aceste relații de atașament care se formează între copil-părinte sunt un predictor pentru funcționalitatea socială și cognitivă a copilului în viitor. Din moment ce stilul de atașament copil-părinte este unul insecurizant, copilul va porni în întemeierea relațiilor sociale cu anumite frici sau rețineri care, pe măsura trecerii timpului vor lua amploare și vor duce la apariția fobiei sociale. O astfel de tulburare va determina copilul să evite situațiile sociale în care acestuia i se solicită demonstrarea abilităților cognitive și sociale, din cauza faptului că stima lui de sine este afectată de relațiile precare formate cu primele persoane cu care acesta stabilește o legătură socială și de atașament (părinții/ climatul familial). Totodată copilul se va simți incapabil sau nedemn de aprecierea și afecțiunea celor din jur și se va considera lipsit de valoare în mediul social în care se va încadra ulterior.
Persistența problemei va duce la incapacitatea de adaptare la situații și medii sociale, izolare socială și desconsiderare personală. Implementarea strategiilor de rezolvare a problemei trebuie să se adreseze în primul rând părinților, pentru ca aceștia să știe să creeze un ambient familial plăcut, neprivat de afecțiune și atenție pentru copil, în vederea creării așa numitului „safe heaven”, în care copilul să se poată dezvolta armonios, să poată iniția contacte sociale cu primele figuri de atașament (părinții) încrezător, lipsit de teama de eșec sau rușine. În cazul în care problema este deja existentă, intervenția trebuie să vizeze în prim-plan depășirea anxietății sociale a copilului și 7 recâștigarea încrederii în sine, iar în paralel explicarea importanței asigurării unui climat afectiv propice dezvoltării armonioase copilului către părinți și adoptarea unor tehnici parentale care să favorizeze dezvoltarea unui atașament securizant.
Jocul copiilor constituie un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate. După modul cum se joacă, observăm dacă un copil este mai inventiv, mai activ în joc, dacă poate sau nu surprinde soluții noi, ingenioase, dacă dispune de claritate de idei, coerență în rolul ce și l-a asumat. Jocul este privit drept activitatea care formează, modelează inteligența dar, pe de altă parte, permite să se constate caracteristicile ei. Activitatea ludică furnizează informații privind psihodiagnoza inteligenței.
Marele pedagog elvețian Ed. Claparede spunea despre copii: Copilul este o ființă a cărei principală trebuință este jocul …această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm copilului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de grupă.
Jocul oferă posibilitatea cunoașterii nivelului dezvoltării intelectuale a copiilor la un moment dat, fapt ce va permite aplicarea unor metode pedagogice optime fiecărui caz în parte. Prin activitatea de joc copiii dobândesc cunoștințe, li se formează variate acțiuni mintale care influențează dezvoltarea proceselor psihice, se face trecerea, în etape, de la acțiunile practice, materiale de joc spre acțiuni mintale, în planul reprezentărilor. Jocul are un rol formativ și, prin intermediul lui, copilul are posibilitatea de a reconstitui, de a reproduce într-o formă intuitiv-activă o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă. Astfel, prin joc, copiii acționând cu diferite materiale, prin jocurile de creație și de construcție, reproduc în mod activ activitatea oamenilor, reflectând relațiile sociale ale diferitelor profesiuni.
- Matematica Creativă -
Conceptul de creativitate a fost introdus în anii 40 ai secolului al XIX-lea, ca o necesitate de a se delimita de termenul vechi de talent. Cele două noțiuni au în comun nota de originalitate, însă talentul este considerat a fi nivelul superior al creativității. El desemna „dispoziția general umană, existentă în formă latentă (și în grade diferite, desigur), care permite realizarea unui produs original și de valoare pentru societate"[1] și a fost introdus în 1937 de către G. W. Allport. Acesta afirma că manifestarea ei implică întreaga personalitate a individului și este prezentă la toți copiii.
Psihologia empirică a utilizat noțiuni ca dotație, aptitudine, talent, genialitate, „imaginație creatoare și chiar inteligență. Chiar și după ce termenul de creativitate se impune în literatura de specialitate, s-au mai folosit sinonime.[2]
Conceptul de creativitate a fost definit în diverse forme după cum urmează: Inteligență fluidă (R. B. Catell), Gândire direcționată creatoare (Ernest Hilgard), Gândire divergentă (J. P. Guilford), Rezolvare specifică de probleme (A. Newell, J.C.Shaw), Imaginație creatoare (Jean Piaget, Th. Ribot), Imaginație constructivă (A. Osborn), Gândire aventuroasă (F. Barlett), Gândire laterală (E. De Bono), Imaginația creatoare (Th. Ribot).