Strategii didactice de realizare a educației ecologice în învățământul preșcolar

Se știe că, la copiii preșcolari, interesul și dragostea pentru natură sunt instinctive, ele nu se învață. Plimbările în natură, excursiile, drumețiile, vizitele la parcurile zoologice sunt tot atâtea posibilități de a-i pune pe copii în contact cu natura. Aparținând noilor educații, educația ecologică are ca obiectiv principal promovarea unei culturi ecologice, bazate pe cunoștințe privind exploatarea rațională a resurselor naturale și conservarea mediului înconjurător, formarea și conduita ecologică, având ca scop conștiința ecologică.

Motivația alegerii acestei teme este și constatarea privind starea actuală a mediului înconjurător. Degradarea continuă a mediului înconjurător ce se petrece sub ochii noștri este un element major al unei „crize de civilizație” și care se datorează tocmai intervenției omului în natură. Acțiunile nefaste pe care le întreprinde omul: tăierea nerațională a pădurilor, distrugerea livezilor, rezervațiilor naturale, poluarea aerului, parcarea autovehiculelor în spații verzi și spălarea lor cu detergenți, pot fi înlăturate numai printr-o educație a generațiilor actuale ce determină formarea unei concepții ecologice.

În sprijinul desfășurării educației ecologice, la nivel preșcolar vine și analiza SWOT, care vizează ca puncte tari: particularitățile vârstei copiilor, curiozitatea dorința de a imita adultul. Rezolvă nevoile copilului de cunoaștere concretă, răspunzând la întrebările acestora, pune copilul în contact direct cu mediul. Transformă comportamentul copilului, dintr-unul egocentrist într-unul altruist. Contribuie la formarea unor atitudini de protecție și ocrotire față de tot ceea ce se află în mediul înconjurător, precum și la apariția unui comportament civilizat în relațiile interumane. Scopul principal al educației ecologice este acela de a oferi fiecărui copil posibilitatea de a manifesta o atitudine personală, responsabilă față de mediul în care trăiește. Informațiile și datele științifice despre elementele naturii au un rol important, dar până la implicarea și acțiunea eficientă se ajunge doar prin sensibilizarea și antrenarea afectivă și volitivă a componentelor psihicului uman.

De aceea, activitățile de educație privind mediul trebuie să se desfășoare într-o atmosferă relaxată în care copilul să-și poată defini propria personalitate, aspirațiile, ierarhia personală de valori, în care, pe prim plan, să stea comunicarea și încurajările. Nenumărate sunt întrebările copiilor și ale copilăriei. Pentru a putea răspunde copiilor trebuie să-i învățăm să observe cu cât mai multă atenție ceea ce se întâmplă în jurul lor, să-și pună întrebări și să caute răspunsuri, dar mai ales să acționeze conștient, fiindcă și ei fac parte din marea carte a naturii. Educația preșcolarilor reclamă o preocupare deosebită din partea factorilor implicați în această dificilă misiune - familie, grădiniță, societate - în direcția dezvoltării cadrului optim pentru formarea și educarea cetățeanului de mâine.

Ca educatori, ne revine sarcina de a trezi încă de la cea mai fragedă vârstă interesul și curiozitatea pentru cunoașterea în domeniul ecologic. Copilul trebuie stimulat pentru desfășurarea activității cu caracter experimental și demonstrativ, implicarea copilului în îngrijirea mediului cuprinzând, în primul rând acțiuni practice, în care exemplul să fie adultul, educat în spiritul respectului față de natură.

Noile educații sunt răspunsuri la cerințele dezvoltării lumii contemporane nouă. Școala modernă ne oferă o înfățișare diferită sub multe aspecte față de cea veche, asistând la o mișcare complexă, de amploare, suficient de puternică pentru a nu o vedea ca pe o modă.

Informarea și pregătirea privind transmiterea cunoștințelor de educație ecologică, de a forma deprinderi, convingeri și comportamente trainice de protecție a biosferei, este o condiție de bază necesară acestei munci nobile de „a educa”. Familiarizarea cu obiectivele educației ecologice este o necesitate, păstrarea unui mediu sănătos de viață fiind, în esență, datoria și sarcina primordial a fiecărui locuitor al Terrei.

Principalul scop al educației relative la mediu este formarea conștiinței și conduitei ecologice, care începe în familie, se continuă în școală, în universitate, și prin formele instruirii continue, permanente. Îmbogățirea culturii ecologice ar trebui să devină o preocupare de importanță majoră a omului modern.

Educația ecologică în școală reprezintă o preocupare constantă în toate categoriile de activități. Demersul acesta este de o importanță majoră, deoarece primele forme de organizare a cunoașterii de către copii a mediului înconjurător apar în învățământul preșcolar și se continuă în clasele primare prin obiectul Cunoașterea mediului începând cu clasa I.

Educația relativă la mediu nu va avea efectele scontate dacă nu va fi studiată împreună cu alte discipline, dacă elevului nu i se va explica imediat problema la care el are nelămuriri, dacă nu vor fi aplicate cât mai multe metode (discuții, dezbateri, cercetare de documente) și, mai ales, dacă acțiunile pe care le sugerează elevului educația pentru mediu nu vor fi acceptate și de cei din jurul lui: familie, vecini, colegi.

Educația ecologică este o educație globală, drept pentru care ea se desfășoară pe durata existenței umane, reflectând schimbările rapide din jurul nostru. Acest nou tip de educație trebuie să pregătească copilul pentru viață, să-i formeze calitățile necesare pentru a juca un rol creativ în vederea ameliorării condițiilor de viață și a protejării mediului.

Degradarea continuă a mediului se produce chiar sub ochii noștri și se datorează tocmai intervenției omului asupra naturii. Pericolul este foarte mare și tocmai de aceea trebuie să sensibilizăm atât copiii, cât și adulții față de problemele mediului. Numai ocrotind cu grijă viața din jurul nostru, plantele și animalele, ne asigurăm nouă o viață fără de pericol de îmbolnăvire. Idealul educativ al lumii de azi este omul total, apt să desfășoare o activitate socială multilaterală, să se adapteze rapid la dimensiunea transformărilor condițiilor de existență.Ca urmare a faptului că educația ecologică este o ramură tânără a educației, numărul lucrărilor și al documentelor este destul de mic, reducându-se la câteva lucrări teoretice și planșe ce conțin definiții, denumiri, planuri, ele putând fi folosite totuși în cadrul sistemului educațional formal, dar și în afara acestuia. Termenul de educație ecologică este foarte des utilizat, denumire adoptată și de Ministerul Educației și de Ministerul Mediului, termenul de educație de mediu este mai răspândit în opinia publică. Deși ca termen este din ce în ce mai cunoscut, educația ecologică este văzută la noi mai degrabă ca un domeniu separat și nu ca o necesitate permanentă a vieții noastre cotidiene. Pe baza acestor rezultate putem concluziona că multitudinea de denumiri, folosite mai mult sau mai puțin cu același sens, contribuie la ambiguitatea care învăluie acest domeniu, însă scopul său este relativ cunoscut în accepțiunea generală.

 

Educația pentru mediu - componentă a formării școlarului mic

În amplul proces de formare a omului, este deosebit de important ca activitățile școlare și extrașcolare să se completeze și prin aceasta să consolideze și să desăvârșească educația școlarului. Formarea elevilor cu o conștiință și o conduită ecologică devine o cerință deosebit de importantă pentru orice demers educativ școlar și extrașcolar. Implicarea elevilor, chiar din clasele mici, în activitățile de cunoaștere și de înțelegere a unor fapte și fenomene din universul apropiat, în identificarea și rezolvarea unor probleme de poluare și degradarea mediului, are ca rezultat formarea unor convingeri și deprinderi de apărare, conservare și dezvoltare a mediului înconjurător, condiție de viață civilizată și sănătoasă. Bazate pe cooperare și colaborare, diversitatea activităților practice desfășurate cu elevii asigură asimilarea multor reguli de comportament care se constituie în elemente de bază în formarea unei educații europene a adulților de mâine.

Prin educația ecologică se contribuie la o înțelegere mai profundă a conexiunii dintre acțiunile individuale sau de grup, la nivel social, și schimbările mediului nostru de viață (actual și în viitor). Trebuie să existe o întrepătrundere între activitățile teoretice și cele practice, care să se susțină reciproc, pentru a putea progresa rapid în înțelegerea naturii și în regândirea abordării noastre fața de natură și societate.

Educația ecologică are un efect pozitiv asupra întregului curriculum, influențând benefic performanțele școlare prin: Îmbunătățirea rezultatelor obținute la diferite materii; Dezvoltarea capacității elevilor de a-și transfera și adapta cunoștințele din contextele familiare în cele noi; Capacitatea elevilor de a pune în practică cunoștințele teoretice dobândite; Reducerea problemelor de disciplină în clasă; Posibilitatea ridicării nivelului general al procesului de educație.

Educația ecologică formală și non-formală trebuie să fie fundamentată în sistemul de învățământ obligatoriu și să continue de-a lungul existenței individuale.

Curriculum integrat se referă la o modalitate de predare și la o modalitate de organizare și planificare a instruirii care produce o inter-relaționare a disciplinelor sau a obiectelor de studiu, astfel încât: vine în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale elevilor; ajuta la crearea de conexiuni între ceea ce învață elevii și experiențele lor prezente și trecute.

Integrarea înseamnă stabilirea de relații clare de convergență între cunoștințele, deprinderile, competențele, atitudinile și valorile care își au bazele în interiorul unor discipline școlare distincte.

În accepțiune contemporană și în sens restrâns, curriculum se referă la conținutul învățământului. În sens larg, curriculum este un concept integrator, abordat în viziune globală și valorificând interdependențele dintre: obiective, conținuturi, metode de predare-învățare, strategii de evaluare. Aceste patru componente au realizat un model de mare importanță în dezvoltarea teoriei curriculum-ului.

În ciuda faptului că educația ecologică este privită serios în alte țări ale Uniunii Europene, în România încă se depun eforturi pentru a o aduce într-o poziție mai favorabilă, iar bibliografia este destul de sărăcăcioasă. Acesta a fost motivul pentru care s-a dovedit imperios necesară elaborarea unui curriculum care să trateze mediul în complexitatea sa. Acest curriculum trebuie să urmărească: informații privind educația ecologică, sensibilizarea elevilor față de natură, formarea de comportamente care să reflecte valori morale: respect față de natură, grijă față de comunitate, cooperarea pentru soluționarea problemelor de natură ecologică, responsabilitate față de natură etc. Având aceste premise, s-a ținut cont atât de dimensiunea teoretică, dar și de cea practic-aplicativă, ambele contribuind la înțelegerea problematicii mediului înconjurător. Curriculum-ul pentru educația ecologică are un caracter atractiv, interactiv, contribuind într-un mod pozitiv la responsabilizarea elevilor în fața dezastrelor create de om.

Modele de organizare a unei lecții dedicate educației de mediu (Crețu C., 1998, Conținuturile procesului de învățământ, componentă a curriculum-ului, în Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iași):
„Învățării directe și explicite” - axat pe dobândirea și exersarea strategiilor de acumulare și testare a cunoștințelor;
„Evocare-Realizarea sensului-Reflecție” - folosește metodele gândirii critice în acumularea noilor informații;
„Știu-Vreau să știu-Am învățat” - stabilește relația dintre vechile și noile informații centrându-se pe nevoile elevilor;
„Învățării prin explorare și descoperire” - care îi antrenează pe elevi în experimentarea unor fenomene și în găsirea și explicarea cauzelor care le produc;

Model de lecție fundamentată pe teoriei inteligențelor multiple (Dulama, Maria , Eliza, 2002, Modele, strategii, și tehnici didactice activizate cu aplicații în geografie, Ed. Clusium, Cluj)

Cunoașterea copilului este una din condițiile de bază ale instruirii și educării în etapa preșcolarității Nu se pot obține rezultate eficiente fără înțelegerea temeinică a caracterului copilului, a modului său particular de a se manifesta, de a gândi, de a reacționa, cât și înțelegerea stărilor sufletești ale preșcolarilor.

Procesele senzorial-perceptive se dezvoltă și se perfecționează în strânsă legătură cu procesul de creștere și maturizare al copilului, cu mediul natural, social. La vârsta preșcolară se dezvoltă sensibilitatea tuturor analizatorilor. Sensibilitatea auditivă și vizuală au cea mai mare pondere, dar cresc și celelalte forme de sensibilitate.

Dacă la naștere, copilul este considerat doar simplu „candidat la umanitate", prin învățare și educație, prin socializare, potențialul uman poate fi stimulat, dezvoltat și valorificat. Totuși, evoluția subiectului uman, depinde de împrejurările maturizării sale biologice, psihice, sociale, de influența culturală și integrarea socială.

Preșcolaritatea reprezintă perioada „formării inițiale a personalității”. Cele mai importante achiziții ale personalității în acesta etapă sunt: „extensia Eului”, formarea conștiinței morale, socializarea conduitei.

 

Educația ecologică și necesitatea învățării ei de la vârste timpurii

De ce este necesar ca educația ecologică să înceapă încă de la vârsta preșcolară? Pentru că, la aceasta vârstă începe formarea viitorului cetățean, perioada preșcolarității fiind foarte importantă în formarea viitorului individ, transmițând norme elementare de comportament. La nivelul vârstei preșcolare, educația ecologică ține mai mult de formarea deprinderilor și trăirilor afective. Pentru aceasta, educatorii vor utiliza strategii de organizare a conținuturilor științifice, de transmitere a lor în mod individualizat, ținând cont de ritmul de dezvoltare al fiecărui copil, de nevoile, interesele lui. Primul contact cu mediul și cu problemele sale trebuie să îmbrace la vârsta preșcolară aspecte practice și să provoace trăiri emoționale.

Copiii vor fi încurajați să desfășoare activități în aer liber, ca de exemplu: grădinărit, acțiuni de îngrijire a parcurilor și spatiilor verzi, excursii în natură, „experiențe” ce au funcții educative și recreative. Natura în sine, oferă în orice anotimp și orice vreme oportunități de învățare și joacă, atât la țară, cât și la oraș.

Experiența dobândită în natură, activitățile desfășurate în aer liber, sunt importante atât pentru dezvoltarea copiilor în general, cât și pentru promovarea cunoștințelor și atitudinilor despre și față de mediu. La aceasta vârstă pot fi formate atitudini pozitive, precum: închiderea becului atunci când e suficientă lumină, cunoașterea faptului că hârtia trebuie reciclată, oprirea apei în timpul spălării dinților. Este esențial ca educația privind mediul înconjurător să înceapă încă de la grădiniță, când li se pot educa copiilor emoții, sentimente și atitudini pozitive față de acesta.

 

Scopurile educației ecologice

Instruirea ecologică. Este necesar un minim de cunoștințe ecologice referitoare la raporturile omului cu natura, care vor forma cultura ecologică a omului modern. Instruirea ecologică se poate realiza prin transmiterea cunoștințelor referitoare la comportamentele umane, în relația cu mediul înconjurător.

Formarea conștiinței ecologice. Cu cât cunoștințele sunt mai temeinic însușite, cu atât ele se pot transforma mai ușor în conștiință ecologică cu o structură complexă, în care sunt incluse elementele ale educației intelectuale, moral-civice, estetice etc. și care se întemeiază pe: Cunoașterea drepturilor naturii; Înțelegerea necesității conservării și ameliorării mediului ambiant; Conștientizarea faptului că resursele naturale sunt limitate; Înțelegerea faptului că deteriorarea mediului înconjurător poate avea influențe negative asupra calității vieții oamenilor; Dezvoltarea sentimentului responsabilității față de generația actuală și față de cele viitoare.

Formarea comportamentelor ecologice. Aduce în prim plan grija față de mediu, intervenția pentru stoparea poluării, desfășurarea unor acțiuni de păstrare, îmbogățire și înfrumusețare a mediului. Atitudinea ecologică se bazează pe convingeri și sentimente pe formarea responsabilității moral-civice a individului, cât și a colectivului căruia aparține, față de natură. Atitudinile și comportamentele ecologice au ca finalitate: Grija față de mediu; Intervenția pentru apărarea mediului împotriva poluării și a deteriorării. Realizarea unor acțiuni de păstrare, îmbogățire și înfrumusețare a mediului.

 

Bibliografie:
Brana A, Antohi G., Curs de pedagogie. Fundamentele și teoria educației, Editura Logos, Galați, 2001;
Breben, S., Lazăr, V., Tuturugă, M., 2008, Formare pentru viitoarea Educație pentru protecția mediului, Ed. Arves;
Cerghit I., Metode de învățământ, E.D.P., București, 1976;
Garvăr H. J., Educația ecologică, ghid de activități, C.E.T. Floarea Reginei, Sinaia, 2001;
Geamănă N.A., Dima M., Zainea D. 2008, Educația ecologică la vârsta preșcolară, Ed. Coresi, București;
Geamănă N. A., Educația ecologică în familie, revista Pipo, nr. 13, București, 2004;
Geamănă N. A., Să învățăm despre mediu, Editura Nelmaco, București, 2004;
Mocanu M., Introducere în teoria educației, Editura Polirom, București, 2002;
Partiz Z., Rădulescu M., C., Dicționar ecologic, Editura Garamond, București, 1995;
Pâslaru, C., Cazacu, O., 2005, Instruire și educație modernă în învățământul preșcolar, Editura Grafic, Bacău;
Perovici M., Metodica folosirii mijloacelor moderne în învățământ, E.D.P., București, 1977;
Taiban, M., Gheorghian, E., 1975, Metodica cunoașterii mediului și a dezvoltării vorbirii în grădiniță, EDP, București;
Ursula Șchiopu - Revista învățământul preșcolara, Nr.4 /1999;
***Revista de Educație Ecologică pentru dezvoltare durabilă, Dec. 2008, ECO VIAŢA, Ed. ARVES
***Revista Proecologia mileniului III, NR.6, Reportograph;
***Aplicarea noului curriculum pentru educația timpurie- o provocare, Ed. Diana, București, 2009