Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Dragii mei, eu când văd primele raze călduțe ale primăverii, nu mai am astâmpăr în casă. Îmi caut de lucru prin curte, ies pe stradă, fac o plimbare până la magazin, sau stau, pur și simplu pe terasa din fața casei. Duminica, fac, obligatoriu, o drumeție la pădure! Îmi place să pictez în mijlocul naturii, să ascult glasul vântului sau să vorbesc cu copacii.
Așa s-a întâmplat și în această primăvară. În prima duminică însorită, am lăsat totul baltă și am ieșit la o drumeție în natură. Doream să simt în nări mirosul colțului neliniștit de iarbă, doream să-mi desfăt ochii în azurul nepătat al cerului. Eram fericită!
Pădurea avea un miros jilav și proaspăt, iar copacii erau încărcați de muguri fragezi. Dintre frunzele uscate ieșeau ace de iarbă și floricele vesele de primăvară. Doamne, ce picturi minunate a realizat natura! Mă gândesc să copiez și eu ceva din farmecul ei nesecat.
Într-o după-amiază de primăvară, cum stăteam eu lângă frățiorii mei, în magazinul de animale, apare o fetită care arată cu degetul către mine. M-am întrebat ce făcusem, dar eram foarte obosit după călătoria de dimineață și acum simt zdruncinăturile și aud huruitul ciudat. Așa că m-am culcat cu burtica în sus pe frățiorii mei, chiar mă cuprinse și un fior de frig. Doar adormisem și vânzătoarea -o doamnă foarte blândă, iubitoare, dar și amuzantă de care îmi place- deschide ușa cuștii în care ne aflam noi, iepurii și mă ia de acolo.
M-am speriat teribil. Lângă vânzătoare era fetița care mă arătase cu degetul mai devreme, se bucura foarte tare. După ce m-a mângâiat pe burtica mea superbă m-a băgat într-o cutie cu multe găurele mici- cred că era din carton pentru că așa a spus fetița.
Nu am mai văzut nimic, doar auzeam glasuri foarte multe. Scoteam boticul prin găurelele din cutie, iar fetița râdea de mine și îmi vorbea duios- o puteam auzi- ceva mă zgâlțâia, dar nu știam ce. Ceea ce m-a liniștit au fost vibrațiile fetiței și dragostea cu care mă înconjura.
Era o zi călduroasă de mai. Razele strălucitoare ale soarelui băteau ușor în fereastra de la etaj a grădiniței din cartier. Maia, fetița cu părul bălai din grupa mică desena pe o hârtie albă un fluturaș multicolor.
Deodată, fluturașul începu să-și miște aripioarele, iar după o clipire, acesta zbură deasupra capului fetiței.
– Hei, fluturașule, unde crezi că vei zbura? Te rog, rămâi cu mine!
– Bună, fetiță cu părul bălai. Eu sunt Relu-Fluturelu și vreau să zbor în Țara Fluturașilor.
– Te rog, ia-mă cu tine. Cred că e tare frumos în țara ta!
Fluturașul își scutură aripioarele peste fetită, iar praful magic o transformă pe Maia într-o copilă de dimensiunea unui degețel. Fetița urcă pe aripioarele lui Relu-Fluturelu și zburară peste fereastră, apoi peste cartier, peste munți și văi până ajunseră pe tărâmul fermecat al Țării Fluturașilor. Aici trăiau fel de fel de fluturi, mari și mici, unii mai colorați ca alții, care zburau din floare în floare cât ținea ziua de mare. Fetița era fascinată de micii ei prieteni dansatori cu care își petrecea toată ziua, jucându-se.
Era odată, dragii mei, un băiețel tare cuminte și ascultător pe nume Lucian. El se purta foarte frumos cu toate jucăriile, lucrurile pe care le avea și de aceea mămica lui, dacă avea posibilitatea, îi cumpăra tot ce își dorea. Atunci când nu avea bănuții necesari, Lucian o înțelegea și, chiar dacă nu primea lucrul dorit de el, îi dădea un pupic pe obraz mamei doar ca să nu o întristeze.
Într-o zi, mergând cu mama la o librărie, Lucian a descoperit uimit pe un raft un clopoțel argintiu de toată frumusețea. Strălucea de îți lua ochii. Se ridică pe vârful picioarelor și, ajungând la el, îl luă de pe raft ca să i-l arate mamei. Mișcat de la locul lui, clopoțelul scoase un sunet atât de cristalin încât băiatul fu fermecat pe loc de frumusețea lui. Nici mama nu putu rezista clinchetului minunat și îi cumpără lui Lucian clopoțelul care nici nu costa foarte mult.
A fost odată ca niciodată, o familie cu patru copii. Toți membrii familiei purtau numele unui pom: Vișin. Tatăl se numea Vișinel, mama Vișinica, băiatul cel mare Vișinic, băiatul mijlociu Vișinicel, fata Vișinicica, iar fiul cel mic Vișinicuț. Într-o zi de toamnă, tatăl s-a gândit să facă o livadă, de pe urma căreia să câștige bani pentru copiii lui, pentru că cei pe care îi câștigau din muncile câmpului nu erau suficienți pentru întreaga familie. Și-a adunat familia să se sfătuiască. Au căzut de acord să facă o livadă de….vișini și au plecat la târg, să cumpere cei mai frumoși pomi, de cel mai bun soi.
Toți erau harnici, pricepuți la treburile câmpului, la treburile casei, așa că nu le-a fost greu să planteze cei 40 de vișini cumpărați. Vișinel împreună cu băiatul cel mare, Vișinic, săpau gropile, Vișinica cu Vișinicica puneau vișinii, iar Vișinicel și Vișinicuț îi udau.
După plantarea vișinilor, tatăl strânge copiii și le spune:
– Dragii mei, noi vom vinde fructele făcute de acești vișini, să câștigăm un ban după urma lor. O să vă las să alegi un pom din care să gustați fructele, și doar acela va fi vișinul din care voi o să mâncați, dar până vom ajunge acolo, pomii aceștia au nevoie să-i îngrijim, pe fiecare ca și cum ar fi pomul din care veți gusta.
Copiii spun tatălui că îl vor ajuta să îngrijească livada. La venirea primăverii întreaga familie muncea în livadă. Părinții împreună cu băiatul mai mare, Vișinic, tăiau crengile uscate, greblau pământul dintre vișini, iar ceilalți copii udau vișinii. Părinții erau nespus de fericiți și priveau în fiecare zi cum cei patru pui ai lor îi ajută.
(poveste despre prietenie)
Trăia odată, în cămara unei case, un șoricel pe nume Chiț-Chiț. Într-o zi apăru un motan fioros care îl tot amenința că o să-l prindă și o să-l mănânce. Într-o zi era cât pe ce să-l prindă, dar scăpă ca prin urechile acului și o luă la fugă cât văzu cu ochii.
Ajunse departe de casă, pe un câmp. Dintr-o dată vede o coadă stufoasă și roșcată .
– Bună ziua , șoricelule! Te-ai rătăcit?
– Bună ziua, vulpișoară! Chiț-Chiț mă numesc și sunt un biet șoricel speriat. Am fost alungat de acasă de un motan rău.
– Bietul de tine...zise vulpea.
– Nu ai vrea să fii prietena mea, să locuim împreună și să mă primești în casa ta? Întrebă șoricelul.
– Ha-ha-ha ce îndrăzneț ești! Dar tu ști că atunci când mi-e foame rău și eu mănânc șoareci???
Auzind acestea șoricelul o luă la fugă și mai speriat!