Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
A fost odată ca niciodată un om de zăpadă pe nume Albăstrel. Acesta trăia în Regatul de Gheață împreună cu prietenii lui Tigruțu, Elefănțica, Anastasia și Renuțul. În Regatul de Gheață era mereu iarnă peste iarnă, niciodată nu a exista soare până într- o zi. De ziua lui Albăstrel au apărut primele raze de soare, ceea ce era foarte trist pentru el deoarece acesta era un micuț om de zăpadă, iar din cauza razelor acesta urma să se topească. Prietenii lui văzându-l trist și posomorât, imediat i-au sărit în ajutor pentru a face ceva ca acesta să nu se topească.
Aflaseră ei cu mult timp în urmă că în Regat exista un tunel unde nu puteau pătrunde razele soarelui și au hotărât împreună, că cel mai bine ar fi să meargă acolo, aceasta fiind ultima lui șansă pentru a supraviețui. Albăstrel omul de zăpadă a acceptat propunerea prietenilor săi, însă a stat acolo foarte mult timp. A durat un an până când Elefănțica, buna sa prietenă, care avea puteri magice a descoperit o vrajă pentru ai face lui Albăstrel propriul său norișor cu zăpadă.
Era o zi frumoasă de toamnă târzie. Frunzele de pe ramuri căzuseră, păsările călătoare își luaseră zborul spre țările calde, oamenii adunaseră roadele de pe ogoare, și, parcă toată natura și viețuitoarele se pregăteau de venirea iernii. O ploaie măruntă bătea în geam, acompaniată de un vântișor ușor. În sobă , mocnea un foc domol, învăluind încăperea într-o căldură plăcută.
Câteva fructe se aflau de ceva timp în coșulețul din bucătărie și, pentru că se plictiseau, au început să se laude care este mai gustoasă sau mai frumoasă sau mai colorată.
Un măr roșu , rotofei , a început să vorbească primul:
– Eu sunt Mărul și sunt cel mai important fruct. Sunt atât de rotund, de parcă aș fi o minge, și pot să îmbrac mai multe culori, galben, roșu, verde…Eu sunt fructul preferat al copiilor! Compotul meu este cel mai gustos, ca să nu mai zic de plăcinta aromată pe care o adoră atât de mult toți copiii..
Imediat ce a auzit cuvintele mărului, para se supără și îi vorbi răstit:
– Auzi la tine ...cel mai iubit fruct…nici să nu te gândești. Copiii mă iubesc pe mine! Eu sunt zemoasă, am multe vitamine și fac un compot delicios.
Din mijlocul coșulețului, gutuia începu să radă zgomotos…
Ana era o fetiță curioasă, cu ochi castanii. Iarna aceasta, ea s-a mutat împreună cu familia ei într-o casă nouă.
– Mamă, avem un copac în curtea noastră! Striga ea, cu ochii strălucind de bucurie.
– E un măr, i-a răspuns mama zâmbind.
– Un măr! Un măr! Crengile lui aproape ating fereastra dormitorului meu...
Curând, zăpada s-a topit și soarele începea să-și arate puterile sale cu tot mai multă încredere. Primăvara se apropia cu mirosuri de pământ ud și fire de iarbă verde, curată. Ana își iubea noul ei dormitor, mai ales fereastra. Era mare și destul de joasă să poată sta pe marginea ei, perfect pentru privit afară. Dar Ana nu privea doar afară. Ea se uita mereu la un anume loc, pe o anume creangă a pomului fructifer din fața ferestrei ei. Lucrul preferat la care ea privea era un muguraș de floare de măr! Nici măcar nu era deschis, dar tocmai asta era cel mai minunat.
Ana dorea din tot sufletul, să vadă momentul măreț al deschiderii florii de măr, așa că îl privea ori de câte ori nu avea nimic important de făcut.
Într-o zi mai deosebită decât celelalte zile, o mogâldeață pe nume Atom se plimbă prin Univers și își împărtășește povestea cu toți cei care vor să asculte. La început a avut mari emoții, abia putea să vorbească, însă a fost încurajat de foarte, foarte multe ori, și frica de a vorbi în public a dispărut.
Prima lui oprire o făcuse în Sistemul Solar iar acolo a avut ca spectatori toate planetele, Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Pe lângă planete, au mai participat Soarele, Luna și o mulțime de steluțe mai micuțe. Inițial lor nu li s-a părut atât de interesant, chiar Soarele spunea:
– Ce poate să-mi spună mie, piticania aceasta?! Eu sunt gigantic, impunător, iar el este doar un punct în fața mea, ceva nesemnificativ.
Atunci Luna îi răspunde:
Sunetul clopoțelului străbătuse sălile școlii, prevestind sfârșitul orelor. Ionel, trezit ca dintr-un lung vis, coboară cu nerăbdare scările pentru a-și întâmpina bunicul care îl aștepta în curte. Nea’ Vasile, cum îi ziceau cunoscuții din sat, își rotea îngândurat firele din barbă. Toată lumea îl știa ca om învățat, deși cu greu terminase 10 clase. Avea o pasiunea nestăvilită pentru istorie, considerând-o cea mai frumoasă poveste. Încercările prin care îl trecuseră viața îi întristase privirea, dar ochii lui se luminaseră când Ionel, nepotul său, îl întâmpinase cu o lungă îmbrățișare. Nepotul uitându-se lung la bunicul său îl întrebase:
– Bunicule, noi azi la ora de istorie am discutat despre Ștefan cel Mare și mi-a plăcut foarte mult lecția profesoarei. Am învățat de bisericile construite, de bătăliile purtate, de dușmanii săi…uhm…și de patrie sau neam. Dar au fost atât de multe informații încât cred că le-am cam încurcat între ele.
– Ah deci ați ajuns la Ștefan Vodă? Da și prin satul nostru a făcut o biserică după o mare victorie împotriva păgânilor. Cred ca e vorba de...
– Bătălia de la Vaslui, bunelule, nu?
Luca, un băiețel de grupă mare, mereu vesel, dar isteț și foarte ascultător, a fost, de mic, învățat de părinții lui să iubească cu sufletul și să aprecieze la adevărata valoare tot ceea ce era frumos: oamenii și tradițiile lor lăsate din moși strămoși, costumul popular românesc cu minunatele lui accesorii din toate zonele țării, instrumentele muzicale, în special, vioara cu sunetele ei dulci, armonioase și liniștitoare, și dansurile populare românești, moștenind această dragoste puternică de la părinții lui, mari dansatori ai unui Ansamblu Folcloric de renume, din orașul de pe malul Crișului Repede, unde Luca locuia împreună cu familia lui.
Timpul s-a scurs repede, dar frumos, iar Luca a ajuns școlar în clasa pregătitoare. Dorința puternică de a studia un instrument muzical a crescut zi de zi, clipă de clipă în sufletul său candid de copil. Văzându-i pasiunea de neoprit pentru vioară, părinții lui au decis ca Luca să urmeze cursurile primare ale Liceului de Artă, unde a întâlnit un profesor îndrăgostit de munca sa, un mare și devotat profesor care, cu infinită răbdare și perseverență, îi destăinuie zi de zi, ceas de ceas, micului violonist tainele minunate, dar ascunse ale lirei.