Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Luca, un băiețel de grupă mare, mereu vesel, dar isteț și foarte ascultător, a fost, de mic, învățat de părinții lui să iubească cu sufletul și să aprecieze la adevărata valoare tot ceea ce era frumos: oamenii și tradițiile lor lăsate din moși strămoși, costumul popular românesc cu minunatele lui accesorii din toate zonele țării, instrumentele muzicale, în special, vioara cu sunetele ei dulci, armonioase și liniștitoare, și dansurile populare românești, moștenind această dragoste puternică de la părinții lui, mari dansatori ai unui Ansamblu Folcloric de renume, din orașul de pe malul Crișului Repede, unde Luca locuia împreună cu familia lui.
Timpul s-a scurs repede, dar frumos, iar Luca a ajuns școlar în clasa pregătitoare. Dorința puternică de a studia un instrument muzical a crescut zi de zi, clipă de clipă în sufletul său candid de copil. Văzându-i pasiunea de neoprit pentru vioară, părinții lui au decis ca Luca să urmeze cursurile primare ale Liceului de Artă, unde a întâlnit un profesor îndrăgostit de munca sa, un mare și devotat profesor care, cu infinită răbdare și perseverență, îi destăinuie zi de zi, ceas de ceas, micului violonist tainele minunate, dar ascunse ale lirei.
Era o zi însorită. Stăteam liniștit, de vreo patru zile, pe dosul unei frunze suculente. Asta pentru că mama mea s-a îngrijit de mine să mă pună, împreună cu frățiorii mei, la adăpost de prădători și cu mâncarea la îndemână, pentru momentul în care voi fi pregătit să ies la lumina zilei. Voi deveni în curând un fluturaș minunat, multicolor, așa cum a fost și mămica mea. Noroc că oul galben, neted și mititel, cam de doi milimetri, în care mă aflu, are o mică crăpătură în formă de pâlnie, care permite să intre apa și aerul, căci altfel cred că aș pieri.
A mai trecut o zi, iar cojița oului care mă proteja a început să crape. Of, ce mai emoții! Voi zbura! Gata! Văd soarele! Însă iată că dau față în față cu un strop de rouă și mă zăresc ca într-o oglindă. Dar vai! Unde-mi sunt aripile? Trebuie să fie o greșeală! Sunt o omidă cât un bob de orez! Chiar atunci trecu pe lângă mine, într-un zbor lin și grațios, un fluturaș mov-pal, micuț, mult mai micuț decât mămica mea. Când mi-a ghicit nedumerirea, mi-a spus:
A fost odată ca niciodată, așa cum se spune mereu că a fost, o grădină mare, mare și deosebit de frumoasă. În această grădină erau cele mai multe flori, de toate culorile: roșii, albe albastre, galbene, roz, portocalii. Parfumul lor înviora pe oricine iar frumusețea lor atrăgea toate privirile.
Aceste adevărate prințese erau îngrijite de un simpatic bătrân grădinar. El iubea florile și le trata cu toată grija posibilă: le uda, le adresa vorbe frumoase, le proteja de buruieni. Pe toate le privea ca pe fiicele lui. Iar florile, se bucurau că erau atât de răsfățate și se înțelegeau de minune între ele: erau cele mai bune prietene, povesteau toată ziua, râdeau, se jucau cu albinele și buburuzele care veneau în vizită.
Într-o zi, o floare pe nume Trandafira se tot fâstâcea la locul ei și se privea în mica baltă de apă din grădină:
– Vai ce petale frumoase am, și ce frumos colorate sunt… și bogate!”
În timp ce cu un ochi se uita în baltă, cu un alt ochi se uita la vecina ei, Margareta, și îi zise acesteia:
– Margareta, nu ți se pare că ai cam puține petale? Și parcă sunt cam decolorate.
A fost o dată ca niciodată un băiețel pe nume Anuk. Se temea de tot ceea ce îl înconjura: de întuneric, de singurătate, de tunete și fulgere, de câini, de pisici, de foc, de personajele din poveste, de răceală, de oameni străini, până și de a merge la școală sau de a se juca cu colegii lui.
Niciodată nu ieșea din casă deoarece se temea să nu răcească, să nu cadă, să nu se întâlnească cu alți copii. Zilele treceau agale, iar Anuk privea de la fereastră, copiii gălăgioși dar fericiți, care se jucau în parcul din fața casei sale. Dintr-o dată, ochii jucăuși ai unei fetițe cârlionțate cu un paltonaș roz, îl fixară pe Anuk.
Nicușor mergea trist pe stradă. Avea ochii în lacrimi. Venea de la școală. Nici astăzi la dictare nu a luat o notă prea bună. A scris corect cuvintele, dar semnele de punctuație îl încurcă grozav. Se tot gândea ce ar putea să facă să le înțeleagă mai bine.
Bunicul lui l-a văzut și l-a întrebat ce a pățit. A povestit copilul, cu suspine, cum semnele îi dau bătăi de cap. Nu le găsește rostul de fiecare dată și pace. Bătrânul se gândi puțin, apoi începu să-i spună o poveste despre semnele de punctuație. Nicușor mai auzise povești. La școală, doamna învățătoare îi explicase de multe ori regulile de scriere. În mintea lui totul se învăluia acum. Parcă nu mai înțelegea nimic.
Toată după-amiaza s-a trudit să-și amintească cum i-a explica doamna, cum era povestea bunicului, cum explicau colegii. Orice ar fi făcut era tot cu gândul la asta. Pe seară, obosit, a plecat mai repede la culcare.
Era o seară liniștită de primăvară. Peste zi fusese călduț, iar acum timpul era plăcut. Câteva stele scânteiau prin fereastră. Nicușor le privi, oftă și adormi.
Ionuț așteaptă cu nerăbdare ziua de mâine. Bunicul a hotărât să-l ia cu el pe munte. De câțiva ani băiatul se roagă de bunic, dar acesta zicea de fiecare dată că trebuie să mai crească. Acum este băiat mare, are doisprezece ani.
S-au trezit foarte de dimineață. Bunicul a scos mașina din garaj, apoi a umplut portbagajul cu cutii și saci plini cu instrumente trebuincioase pentru slujba lui. Bunica a adus sacoșe cu provizii de mâncare. Ionuț avea rucsacul pregătit de seara.
La ora 7 fix au pornit. Marea aventură începea. După patru ore au început să urce. Mașina era 4 x 4, parcă înghițea șoseaua.
Au intrat în zona silvică. Prima oprire a fost la cabana pădurarului ce avea în grijă porțiunea dinspre est. Bunicul a garat mașina sub un umbrar și a scos din magazie un moto scuter ATV.