Prietenii Ceainicului - Terapie prin poveste

Copiii adoră poveștile. Acestea reprezintă pârghia către o bună dezvoltare a copilului de vârstă mică din toate punctele de vedere.

Rolul poveștilor este unul inedit, ele contribuind la dezvoltarea vorbirii copiilor formându-le deprinderi intelectuale de a asculta și înțelege. Totodată, prin intermediul poveștilor,li se îmbogățește vocabularul celor mici, le satisface nevoia de afectivitate, dar și de cunoaștere. De cele mai multe ori, poveștile îi liniștesc pe copii deoarece le stimulează fantezia și imaginația.

Vă prezint în continuare povestea „Prietenii Ceainicului”.

Prin ascultarea acestei povești preșcolarul va învăța de la Matei, băiețelul din poveste că nu este atât de important felul în care arată un obiect (Ceainicul) ci mai degrabă ce poate acesta să ne ofere, cu ce poate el să ne servească.

 

Prietenii Ceainicului

A fost odată un ceainic vechi, cu ochii triști, extrem de triști și care avea câteva fisuri în locul sprâncenelor. Era uitat de multă vreme în bucătăria unor bătrâni, rătăcit pe un raft prăfuit. Nimeni nu mai venea să îi spună o vorbă bună, restul vaselor din bucătărie nici nu-și aruncau privirea spre el.

Într-o frumoasă zi de august, în casa bunicilor veni Matei, un băiețel de 6 anișori care avea să rămână în vacanța de vară la aceștia. Părinții copilului i-au adus desigur vasele lui noi din care mânca băiețelul și le-a așezat pe ultimul raft din bucătărie. Ceainicul le privea cu mirare și se minuna întruna de frumusețea lor...

În dimineața următoare, bunica lui Matei îi pregăti copilului micul dejun în farfuria lui preferată cu super eroi și îi încălzi laptele pe care i-l pusese în cănița lui cu Spiderman.

– Poftă bună, Matei! Îi spuse bătrâna.

– Bunico! Bunico! Mă poți servi cu un ceai de tei, te rog? Lăptic îmi pregătește mama zi de zi la noi acasă.

– Sigur că da, nepoate. Bunica scoate atunci ceainicul vechi de pe raft, prăfuit și plin de fisuri. Îl șterge puțin înainte și îi pune apă cam pe jumătate, că mai sus era deja puțin fisurat. Nepotul se uita cam ciudat dar nu a scos nicio vorbă. Când l-au văzut celelalte vase de pe masă au început să râdă în hohote de felul în care arăta acesta.

Ceainicul, se simțea urât față de vasele noi și curate și dădu să fugă dar Matei l-a prins îndată.

– De ce vrei să fugi? Întrebă copilul curios.

– Copile, lasă-mă să plec! Nu vezi cum arăt? Sunt vechi, prăfuit și nu mai pot fi folositor.

– Cum să te las să pleci, Ceainicule?

Mama m-a învățat că nu contează felul în care cineva arată, contează ce poate el să ne ofere. Atâta timp cât încă ne mai poți servi, eu sunt tare mulțumit. Bunica mea mereu povestea că în tinerețea lor tu le pregăteai cel mai bun ceai din lume. Te rog, pregătești și pentru mine astăzi? Crezi că ai putea?

– Vaaai! Sunt tare emoționat, spuse Ceainicul. Nu am mai auzit cuvinte atât de frumoase de foarte mult timp. Celelalte vase erau tare mirate și nu se gândeau vreodată că el chiar ar mai putea fi folositor..

– Sunt tare mândră de tine, Matei! Îi spuse bucuroasă bunica.

– Bunico, și tu și Ceainicul cred că aveți mulți ani! Chiar dacă ai mai îmbătrânit și uite, ai multe riduri pe față și ai părul alb încă mă mai poți îngriji pe mine!

– Așa este, nepoate . Cei doi se îmbrățișară și Ceainicul le-a oferit câte o cană cu ceai de tei.

– Niciodată nu am băut un ceai atât de bun! Ce gustos este! Matei luă Ceainicul în brațe și îi oferi un pupic.

– Îți mulțumesc că ai venit, copile. Datorită ție mă simt din nou folositor și bun chiar dacă am mulți ani, așa cum ai spus și tu. Ceainicul era tare fericit că avea acum un bun prieten.