Povestea lui Pix

Totul începe într-o zi de vară ploioasă, unde numai foșnetul vântului aspru se mai auzea sub ușa de lemn a fostei librării centrale. Zic fostă deoarece proprietarul nu mai este printre noi, iar altul i-a luat locul, dar acest lucru a lăsat în sufletul meu un gol imens. Totuși, un sunet îți trezea și cel mai mic fir de păr de pe corp, iar ploaia nu făcea altceva decât să amplifice sobra imagine a ceea ce credeam noi că ar fi ultima zi de vară. O zi normală, ai spune, dar aparențele te fac să te îndoiești și pe ultima sută de metri a acestei vacanțe căreia o să-i dăm uitare în zori.

Dar hai să nu fim așa dramatici, eu sunt Pix, un instrument folosit adesea de către elevi, ba cu un scop, ba cu altul, dar dacă stăm să ne gândim, toate drumurile duc în același loc, așa se spune, nu? Aparent, eu m-am născut din dorința unui om curios, dar despre asta o să vă povestesc mai încolo, haideți să revenim. Iată că drumul meu s-a oprit în ziua aceea de vară, unde norii își vărsau și ultima lor picătură de bucurie. Vara era la câteva ore distanță de a se sfârși și totuși, ea a preferat să ne lase cel mai amar gust.

Din prima clipă în care a intrat pe ușa cea mare și scorțoasă a librăriei, am știut pentru întâia dată că menirea mea nu se rezuma doar la a sta veșnic proptit pe unul din rafturile mari și pline de praf, cu o aură de dezinteres a fiecărui călător ce îi trecerea pragul cu privirea. Din acel moment, totul a căpătat sens. Un băiat, pe la vârsta de zece ani, neezitând, a sărit ca ars să mă înhațe. A fost pură chimie. El a promis că va face din mine cel mai faimos instrument, iar eu, cu cea mai mare ardoare în inimă, i-am răspuns că acest drum ne va duce spre scrierea istoriei. La propriu, dacă stați să vă gândiți, eu un pix, iar el un băiat serios, atent și cultivat de minunățiile din jurul său, cum nu putea fi acest lucru cel mai frumos peisaj pe care puteai să ți-l închipui?

Timpul s-a scurt ireversibil, așa că iată-ne ajunși în apogeul carierei stăpânului meu, o carieră care mă ținea treaz și noaptea, dar vă spun, s-a meritat pe deplin. Am ajuns cu flăcăul meu pe prima pagină a ziarului, din diverse motive, dar unul era sigur, eram pixul care a făcut istoria celui mai longeviv pix cu cerneală albastră. Sunt mândru de mine, la fel cum sunt și de coechipierul meu care a crezut în mine încă din prima clipă când pașii lui domoli, au călcat pragul librăriei uitate de vreme.

Vă spun, dragii mei, asta este doar o scurtă parte a poveștii mele, dar ceea ce trebuie voi să rețineți este faptul că perseverența și dorința din suflet sunt instrumentele cele mai necesare cu care voi veți putea depăși orice obstacol, dacă vă doriți cu adevărat, așa am făcut-o și eu cu dragul meu partener, căci fără el, eu nu mai eram aici să vă povestesc.