O faptă bună

Fetița se trezi din somn, știind că o așteaptă încă o zi grea de școală. Visase despre testul de la matematică. Oare va fi greu? Mă voi descurca? Am învățat ieri, am recapitulat lecțiile...Mă voi descurca. Și uite așa, se tot gândea la acest test. Voia să aibă rezultate foarte bune. Aștepta finalul anului școlar. Părinții îi promiseseră o bicicletă și toată vacanța să stea la bunici. Abia aștepta... Hmmm! Nu voia să-i dezamăgească, dar mai ales, să nu se dezamăgească pe sine. Așa că, se ridică din pat, se îndreptă spre baie pentru a se spăla. Mama o strigă și o îndemnă să se pregătească pentru școala, deoarece, în ritmul acesta, o să întârzie. Se spălă, se îmbrăcă cu uniforma școlară, își verifică ghiozdanul și se îndreptă spre bucătărie de unde venea un miros ademenitor.

Mama îi pregătise lapte cu cacao și pâine cu unt. Îi plăcea foarte mult laptele. Luă o înghițitură din cana albă. Ce gust fenomenal! Abia aștepta să vină vacanța pentru a merge la bunici. Bunica îi pregătea în fiecare dimineață lapte proaspăt de la Vasilica, vaca cea mare. Își aducea aminte cum vara trecută o mângâiase, îi privise ochii blânzi. Era o vacă cuminte. Uneori, mergea cu bunicul pentru a o duce la pășune. Stătea și o privea cum rupe din iarba proaspătă, cum își mișcă coada în toate direcțiile pentru a îndepărta muștele și alte insecte. Dar gata cu gândul la Vasilica! Testul de la matematică era important acum. Își termină laptele și pâinea cu unt, se încălță, o sărută pe mama care îi ură succes la școală, o atenționă să fie atentă la ore și, de asemenea, să fie cuminte.

În drumul spre școală, gândurile i se amestecau. Visase exercițiile de la matematică. Ciudat! Poate că era prea stresată. Se va descurca. Apoi, se gândi la Mirciulică, cocoșul bunicilor. Era mare, frumos, impunător, dar tot timpul sărea să o ciupească când o vedea în curtea păsărilor. Toate animalele bunicilor sunt grozave! Trebuie să știu la test pentru a merge la bunici. Și așa, tot gândindu-se, ajunse la școală. Copiii se îndreptau grăbiți spre clasele lor, vorbeau despre tot felul de subiecte. Se auzi soneria, care anunța începutul orei. Intră în clasă.

Bianca, colega ei de bancă, se uita cu înfrigurare în caietul de matematică.

– Bună dimineața, Alexa! îi spuse ea. Ai învățat? Ești pregătită pentru test?

– Bună dimineața, Bianca! Da, am tot rezolvat exerciții până noaptea târziu. Ba chiar am visat despre acest test, îi spuse ea, zâmbind.

– Știi, părinții mei mi-au promis că îmi vor cumpăra un telefon nou, dacă iau notă mare la acest test, așa că sunt cam stresată.

– O să te descurci, sunt sigură, îi răspunse Alexa, în timp ce își aranja caietele și cartea de matematică pe bancă.

– Bună dimineața, copii! îi salută doamna învățătoare. Sper că sunteți pregătiți pentru test. Mai întâi, o să fac prezența.

Doamna învățătoare era o femeie blondă, de înălțime medie, se îmbrăca întotdeauna elegant și avea un parfum plăcut, floral. Valul de miros pătrundea în toată clasa în momentul în care intra. Avea o privire caldă, ochii săi căprui emanau blândețe, bunătate. După ce făcu prezența, ea înmână fiecărui copil câte o foaie plină cu exerciții. Alexa cercetă cu privirea numerele de pe foaie și zâmbi. Nu sunt foarte grele. Bianca părea îngrijorată, chiar speriată. În clasă se făcu liniște. Fiecare copil citea și scria pe foaia lui. Alexa calcula. Exercițiile nu i se păreau grele. În schimb, Bianca părea abătută, aproape că îi venea să plângă.

– Nu îmi spui rezultatul la exercițiul al doilea? Nu cred că știu să îl fac, i se adresă ea încet Alexei. Alexa nu își ridică ochii din foaia ei, dar îi spuse încet:

– Rezultatul e zece.

– Poți să-mi dai rezolvarea?

– Nu cred. Dacă vrei, încearcă să tragi cu ochiul în foaia mea.

Doamna învățătoare le auzi șușotind și le atenționă. În sfârșit, soneria anunță sfârșitul orei. Toți copiii puseră testul pe catedră și ieșiră pe ușa clasei, unii zâmbind, alții supărați.

– Cred că nu m-am descurcat prea bine, îi spuse Bianca Alexei. Nu o să primesc telefonul pe care mi-l doresc.

– Nu fi tristă! O să aflăm când o să ne aducă rezultatele, i se adresă Alexa.

De altfel, spunea așa pentru a se încuraja mai mult pe sine decât pe Bianca. Avea nevoie de bicicletă, dar, mai ales, voia să stea la bunici toată vacanța de vară. Ce să facă în oraș când toți prietenii ei erau plecați? Îi era foarte dor de casa bunicilor, de animalele lor...

La școală fusese bine. O ascultase la geografie despre fluviul Dunărea. Știuse. La istorie, colega ei, Bianca, se cam bâlbâise. Aproape că îi venise să plângă când doamna învățătoare a atenționat-o că nu se pregătește destul. Oare ce se întâmplă cu Bianca? De obicei, învață temeinic la toate materiile, se gândi Alexa. În sfârșit, orele s-au terminat, iar fetița se îndreaptă voioasă spre casă. Dar, deodată, se oprește brusc. Aude niște râsete zgomotoase și un plânset de cățeluș. Nu departe de ea, niște copii se distrau de un cățel care intrase cu capul în plasa de sârmă a unui gard. Capul său frumos era strâns de sârma gardului, iar copiii, în loc să-l salveze, se uitau la el și se distrau.

– De ce vă distrați? spuse ea supărată. Ce este de râs? Nu vedeți că bietul cățeluș suferă?

– Cine l-a pus să își bage capul prin gard? spuse unul dintre copii. Era grăsuț, iar râsul lui era cel mai zgomotos.

– Poate că s-a rătăcit de mama lui și încerca să o găsească. Nu trebuie să râzi. Mai bine m-ați ajuta să-i scoatem capul din această plasă. Altfel, va muri sufocat.

– Pe mine nu mă interesează, nu vreau să-l ajut. Nu-mi plac câinii. Haideți să mergem!

– Da, chiar așa! Cine l-a pus să încerce să intre prin gard? Din partea mea, să se chinuie!

Alexa se uita mirată, dar și enervată la acești copii nepăsători. Cum să fii atât de detașat și fără suflet? Cățelul se văita în continuare, fiind vizibil strâns de sârma care îl sufoca. În timp ce copiii se îndepărtau râzând, afișând nepăsarea față de bietul animăluț, Alexa se apucă de treabă. Apucă cu ambele mâini plasa de sârmă care îi înconjura capul cățelului și, cu mult efort, o îndepărtă, eliberând cățelul. Acesta părea fără nicio putere, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Fetița îl luă în brațe, strângându-l la piept. Se uită în toate părțile pentru a vedea dacă nu îl caută mama lui, dar nu se vedea nimic. Cum să-l părăsesc pe bietul cățel? se gândi Alexa. Ce să fac cu el? Nu-l pot lăsa aici. Am să-l iau acasă. Dar mama nu o să fie de acord să-l păstrez. O să văd eu ce o să fac. Și, tot gândindu-se ce să-i spună mamei sale, ajunse acasă. Când a intrat în casă, și-a dat seama că nu era nimeni acasă. Totul era învăluit în liniște. Oare ce nume să-i pun? Și, fără să se gândească prea mult, spuse încet: Dudel! Da! Așa o să te numești! Îl duse la baie, îl spălă, apoi îi puse într-o farfurie puțin lapte. Cățelul goli farfuria în câteva minute. Știu, laptele e delicios! Și mie îmi place, i se adresă lui Dudel. Cățelul părea că o înțelege și că își acceptă numele. Îl puse în pat și începu să-l mângâie. Cățelul adormi în câteva minute.

După o jumătate de oră, fetița auzi zgomot prin casă. Se întorsese mama ei de la serviciu. Ieși din cameră, gândindu-se ce reacție va avea când îi va povesti de Dudel.

– Ce faci? o întrebă mama sa. Cum a fost testul la matematică? Te-ai descurcat?

– Da, a fost simplu. Sper să iau notă mare. Vreau să-ți spun ceva. Sper să nu mă cerți.

– Ce anume? S-a întâmplat ceva?

– Azi, în drum spre casă de la școală, am găsit un cățel care își prinsese capul într-un gard de sârmă. L-am ajutat și l-am adus acasă.

– Mă bucur că l-ai ajutat, dar nu-l putem găzdui la noi. Știi că tata nu este de acord să ținem animale în casă.

– Te rog! E așa de mic și fără apărare. În plus, eu o să mă ocup de el.

– Crezi că vei face față? Nu e simplu.

– Te rog, mamă! Până la vară. Apoi o să-l ducem la bunici la țară. Acolo o să alerge, o să se joace cu animalele bunicilor. Nu pot să-l las. E mic și poate îl lovește vreo mașină, poate muri de foame...

– O să vedem ce spune și tatăl tău.

– Te rog să îl convingi să-l păstrăm până la vară.

Seara, când tatăl Alexei și-a făcut apariția acasă și a auzit de existența lui Dudel în casă, s-a supărat, dar a înțeles că fetița îl va îngriji.

– Sper să înveți, iar cu Dudel să te joci numai după ce îți faci lecțiile, îi spuse tatăl Alexei.

Fetița era în culmea fericirii. De acum avea un prieten credincios.

Cum venea de la școală, îl scotea pe Dudel la plimbare. Cățelul era fericit când o vedea. Se juca cu ea, alegau împreună, iar când își făcea lecțiile, Dudel o privea cu ochii lui inteligenți.

Uneori, fetița îi citea povești, iar el o asculta cu mare atenție. Luase calificativul foarte bine la testul de la matematică. Era foarte fericită. Avea un cățel, știa că va primi o bicicletă și că va merge împreună cu Dudel la țară, la bunici. Din păcate, Bianca, luase numai calificativul bine la testul de la matematică, dar și ea era fericită când o vizita pe Alexa și se jucau împreună cu Dudel. Nu mai conta că părinții ei nu-i mai cumpărau telefonul.

– O să învăț mai mult și o să iau foarte bine de acum încolo la matematică. Poate, părinții se vor îndura și îmi vor cumpăra un telefon, spunea mereu Bianca.

Și așa s-a și întâmplat. Fetița a învățat, iar mama ei i-a cumpărat un telefon nou.

Zilele au trecut, vacanța s-a apropiat cu pași repezi. După un an școlar greu, Alexa se pregătea să meargă la bunici. Părinții i-au cumpărat bicicletă. S-au ținut de cuvânt. Toți erau în mașină, îndreptându-se spre satul bunicilor. Dudel stătea cuminte în brațele fetiței, așteptând cu nerăbdare să ajungă la bunicii ei pentru a face cunoștință cu animalele din curte.

– O să fie o vacanță de neuitat! O să ne distrăm pe cinste, i se adresă Alexa lui Dudel, care dădu fericit din codiță.

Mașina se îndrepta cu viteză spre satul bunicilor, lăsând în urma ei un nor de praf...