Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Într-un ținut pierdut din pădurile tropicale, pe vârful singurului munte din regiune, lângă un vechi crater vulcanic, trăia liniștită o familie de dinozauri pe cât de mari pe atât de iubitori și blânzi.
Familia de dinozauri era în așteptarea primilor pui care încă se aflau în ou. Mama dinozaur aștepta cu nerăbdare ca aceștia să eclozeze. Într-o dimineață, pe când Soarele abia răsărea, primii doi pui au ieșit din ou, însă ultimul s-a lăsat îndelung așteptat. Pe când mama dinozaur se îndrepta spre pădure pentru a aduce mâncare pentru cei doi pui, a auzit un zgomot venit dinspre cuibul unde încă se afla ultimul ou. Apropiindu-se de el, mare bucurie! Într-un final și cel de-al treilea ou dădea semne de viață. Din el a ieșit cel mai mic și simpatic dinozaur din pădure. Părinții lui l-au numit Dino. Dino era un pui foarte zâmbitor, vesel dar și foarte fricos. Îi era frică și de umbra lui.
Pe când Dino și frații lui au crescut mai mari, ieșeau adesea prin pădure pentru a descoperi locurile din pădurea în care trăiau: miroseau plantele care făceau flori uriașe, alergau veseli prin iarba care, uneori, era mai înaltă decât ei, mâncau tot felul de frunze de diferite mărimi și forme, se stropeau și se bălăceau în apa unui râu din apropiere. Așa se jucau cei trei frați de dinozaur de dimineața până când Soarele apunea. Uneori erau atât de prinși de joacă încât, părinții cu greu reușeau să îi aducă înapoi acasă.
Într-o zi, Dimi, căci așa îl chema pe fratele cel mare al lui Dino, a venit cu o idee nouă de joc: De-a v-ați ascunselea. Puii de dinozaur au fost foarte încântați de idee și numaidecât au pornit joaca. Pentru că Dino este cel mai mic, frații săi au hotărât să ”pună el primul ochii”, iar ceilalți doi să se ascundă. Zis și făcut.
Pe la începutul lunii mai, când toate viețuitoarele-mame au început să scoată la lumină minunățiile de pui din ouăle clocite aproape o lună, de după stufărișul verde de la marginea unei râu apăru o mamă-rață urmată de șapte puișori, care își împleticeau picioarele abia ieșite din carapacea ouălor. Era pentru prima dată când mama-rață a hotărât să-și scoată puișorii la apă, socotind că a venit momentul să-i pregătească pentru prima zi de înot.
Ajunsă în fața apei, rața, ca o mamă grijulie ce era, vârî cu mare atenție vârful lăbuței în apă.
– Mmmm..., murmură rața, scoțând în grabă lăbuța din apă. Parcă nu e prea potrivită apa pentru prima zi de înot a celor mici, zise ea cu îngrijorare, privindu-și cu drag cele șapte gingașe ghemotoace de păpădie.
Însă îngrijorarea ei îi neliniști pe cei mai mari dintre puii de rață, care începură să riposteze și să o implore pe mamă să-i lase măcar un minut să înoate la marginea bălții.
– Te ru-rugăm, mamă-ra-rață, lasă-ne măcar pe noi doi să î-înotăm! Eu și Roro suntem cei mai ma-mari dintre toți fra-frații și am așteptat mai mult de-decât ceilalți să ve-venim la baltă, căci am ie-ieșit din ouă cu do-două zile înaintea celorlalți, de aceea ar tre-trebui să ne lași mă-măcar puțin să intrăm în apă, spuse bâlbâindu-se Rică.
Era odată un băiat care locuia împreună cu părinții într-o căsuță de la câmpie. El nu iubea natura. De aceea, deseori, rupea crengile copacilor, plantele și speria ori chinuia viețuitoarele mici.
Într-una din zile, pe când se plimba, ajunse lângă un râu. Apa lui era tare poluată. Ca prin minune, o voce răsună brusc:
– Dragul meu copil, dacă ai suflet bun, curăță-mă! Aceste gunoaie mă sufocă! – cel ce se auzi nu era nimeni altul decât râul.
– Ce vorbești? Eu nu te îngrijesc! Așa-ți trebuie!
– Dar de ce? Nu ai și tu nevoie de apa mea?
– Poate! Să nu-mi spui că voi ajunge să beau apa ta!
– Acum nici nu poți! Sunt murdar! Dacă mă cureți, vei vedea că în verile fierbinți ai să vii să te scalzi împreună cu alți copii iar viețuitoarele din zonă vor putea bea apa mea.
– Nu mai încerca! Tot nu mă păcălești! Se împotrivi băiatul.
– Nu vreau să te conving ci îmi doresc să înțelegi cât este de importantă apa curată. Uite, îți propun un test! Încearcă să reziști fără a bea apă mai mult timp. Să mă anunți cum a fost, a continuat râul, după care a tăcut liniștit și chinuit de gunoaiele care-l stăpâneau.
Era o dimineață frumoasă de sfârșit de iarnă. În grădina cu flori a unei case trăiau în armonie niște ființe mici, drăgălașe, ascunse în pământ, numite gnomi. Comunitatea lor este mare. Sunt niște ființe foarte harnice și bine organizate. Când soarele și-a trimis primele raze să încălzească pământul, gnomii s-au adunat la sfat.
Fiecare gnom trebuia să ajute plantele să- și formeze rădăcini pentru a putea să crească și să rodească. Cu ajutorul puterilor magice pe care le au, gnomii trimit către rădăcină un praf magic care hrănește planta. Printre aceste ființe trăia un gnom mic, simpatic, foarte inteligent și gânditor pe nume Pixi. Îi plăcea să admire și să asculte natura. El trebuia să ajute florile numite ghiocei. Știa de la prietenii lui că trebuia să-și folosească magia pentru a da viață ghioceilor.
A început să zburde, să urzească în jurul plantelor, însă a constatat că între rădăcini și sol nu se realiza nici o legătură, căci rădăcinile nu prindeau viață. Pixi s-a întristat. Puterile sale magice erau mici , slabe, spiritul lui nu putea să ajute planta. Nu era timp de pierdut, căci primăvara se apropia, iar ghioceii trebuiau să vestească sosirea ei. Ce era de făcut ?
A fost odată ca niciodată într-o țară frumoasă, bogată și înconjurată de munți, un prinț pe nume Timpul, care cutreiera în lung și în lat ținutul cât era ziua de lungă.
Băiatul, slujea țara alături de tatăl său, fiecare zi era o sărbătoare și bine mai mergeau toate, iar, dacă totuși apărea un necaz sau vreo supărare, regele știa întotdeauna să aștearnă dreptatea și să conducă țara cu dragoste și credință.
Cât de bun și blând era regele, unii săteni nu îl mulțumeau întotdeauna.
De ce? Păi să vă povestesc!
Era pe acolo prin tărâm, un tânăr fără viitor, care doar mânca, dormea și se plimba prin munți, nu se gândea la ziua de mâine, nu putea promite nimic, nu-și ajuta părinții la treburile din curte și nici planuri de viitor nu-și făcea.
Feciorul într-o zi, cum se plimba el așa printr-o poiană, se întâlnește cu regele ținutului, care-l întreabă cum se numește:
Într-o zi, pe frunza unui copac, dintr-un oușor a ieșit o omidă mică, verde și pufoasă. Imediat și-a întins piciorușele la soare și a început să mănânce frunze verzi din copacul unde se născuse. Era înconjurată de familia ei: mama, tatăl și o mulțime de frățiori și surioare.
Toate zilele erau la fel pentru mica omidă și familia ei: mâncau frunze verzi și se odihneau pe crengile copacului ce le era casă.
De la o vreme, mica omidă verde a început să observe mai bine lucrurile care se întâmplau în jurul ei. Vedea păsările zburând pe deasupra copacilor și se gândea ce minunat este să poți pluti așa prin aer. Observa, jos în iarbă, la baza trunchiului copacului o mulțime de vietăți care mișunau în toate direcțiile și se întreba unde ar putea merge acestea.
Într-o zi s-a dus la părinții ei și le-a spus: