Un șoarece în misiune secretă - povestire

Partea I - CHIȚIBAUR

Când Chițibaur s-a născut, mama lui a simțit că fiul ei va fi predestinat să fie ”cineva”. Deși șoarecii de pădure se nasc fără păr și fără vedere, Chițibaur se putea lăuda din prima clipă de viață cu o blană mare și moale, de culoarea nisipului, ușor roșcată și cu ochi sclipind de inteligență. A venit pe lume ultimul dintre cei cinci pui, dar a cuprins în el toate calitățile pe care și le-ar fi dorit orice mamă de șoricei. Era singurul de pe o rază de cinci kilometri ai pădurii de foioase care poseda un guler galben, maiestuos, în jurul gâtului, o coadă stufoasă și lungă cât dimensiunea corpului, care număra nu mai puțin de o sută șaptezeci de inele solzoase, record printre rozătoare.

La o lună de viață, Chițibaur știa toate literele alfabetului și se deplasa cu o agilitate ieșită din comun. Recunoștea deja stejarii, fagii, platanii și frasinii, fiind cel mai eficient dintre toți în concursurile de colectare și stocare a semințelor. Era singurul care putea păcăli un melc să iasă din cochilie, cântându-i ”Melc, melc, codobelc”, pentru ca mai apoi să îl înhațe cu ghearele ascuțite. Atunci era ovaționat și toți șoarecii îl îndrăgeau și doreau să îi fie prieteni.

Timpul a trecut și Chițibaur a cunoscut și defectele. Începuse să se laude, să devină arogant, să își ia aere de mare șef, și-a îndepărtat frații, ceea ce a atras invidia și răutatea celorlalți, care se temeau însă de el. De exemplu, la un moment dat s-a îndrăgostit de Mustățica, o domnișoară cu mustăți lungi și ochi negri, misterioși, dar aceasta avea alt prieten și l-a refuzat pe Chițibaur. El nu a suportat umilința și, ca să fie a lui, l-a așteptat seara pe adversarul său pentru o ”discuție” hotărâtoare. Nu a fost ”fair”. S-a folosit de umbrele din pădurea întunecată pentru a-și surprinde rivalul cu o directă de dreapta, care l-a lăsat fără suflare și, peste corpul căzut pe mușchiul unui fag, a rânjit: ”Chițibaur e boss-ul, să ții minte!”. Dar Mustățica a aflat de la supraviețuitor povestea și nici nu a mai vrut să audă de Chițibaur. Mai mult, s-a căsătorit cu victima acestuia.

De atunci, Chițibaur a fost poreclit Arogantul și el, ca să-și acopere eșecul, a luat acest supranume drept un compliment. Până la urmă era șeful, era cel mai tare, așa că a continuat să se laude cu originea sa, închipuit nobilă, de viețuitoare care trăiește regește departe de cursele oamenilor, în pădurea ce-i oferă ghinde la discreție. Dar viața te surprinde când te aștepți mai puțin și îți oferă răsplata după faptă...

 

Partea a II-a - CÂND E RĂU ÎNAINTE DE A FI BINE

E vară acum în orășelul de la poalele munților. Este o zi din aceea leneșă, când siluetele oamenilor și ale copacilor par deformate de căldura care vălurește aerul. Soarele își întinde brațele peste șoseaua ce se așterne șerpuit în lumina ce izvorăște din înălțimi. Mașinile își cară greutatea, una după alta, ca un șir de furnici.

Camionul încărcat cu lemne se strecoară curajos în depășire, fără a observa pe grăbitul șofer angajat deja să rupă monotonia traficului. Se aud scrâșnet de roți și claxoane înnebunite. Ostentativ, pe asfaltul cenușiu, rămâne o masă diformă de blană roșcată, jumătate aplatizată, jumătate în relief. Este Chițibaur, grăbit să ajungă acasă după o lungă petrecere, la care își ironizase confrații cenușii, mult prea banali, pe care i-a comparat cu niște potârnichi fricoase ce fug prin galerii.

Iată-l acum lățindu-se în mijlocul drumului, parcă nehotărându-se dacă să facă plajă sau să se ridice și să traverseze strada cu viteza sa caracteristică. Ochii mari și rotunzi i-au sărit vioi ca două mărgele, încă făcând ping-pong în urma mașinilor ce ridică praful în vârtej. Din urechile mari cu care se mândrea, una a rămas ciulită, parcă ascultând vântul, în timp ce cealaltă ascultă cu patimă povestea asfaltului. Probabil că e o poveste interesantă, pentru că partea lipită de asflat, cu blana roșcată și netezită ca de un fier de călcat cu aburi, face priză bună cu caldarâmul. Gulerul galben de la lăbuțele anterioare, care-i conferea superioritate în fața rozătoarelor, i s-a desprins de pe piept și căldura trebuie să fi avut de-a face cu acest lucru, altfel nu s-ar explica gestul necugetat al Arogantului de a se debarasa de un semn atât de distinctiv al rasei sale. Înainte se lăuda mereu cu cele o sută șaptezeci de inele solzoase și le număra în fiecare seară ca să se asigure de integritatea lor. Acum mai are aproximativ cincizeci. Restul s-a împrăștiat ca rondele de ceapă ce asezonează friptura gătită lent în soarele amiezii pe asfaltul fierbinte. Cealaltă jumătate pare umflată cu pompa, de parcă toate organele interne s-au strâns într-o parte. Nu mai are ochii, dar se folosește de urechea mare cât jumătatea întreagă de cap ca de un al șaselea simț, dar un simț adormit pentru totdeauna. Șoferii îl confundă cu ”cocoașa” care-i atenționează să micșoreze viteza și mulți se trezesc târziu că trebuie să frâneze. Cineva chiar se gândește să reclame lipsa indicatorului de avertizare!

Vestea se răspândește rapid: Chițibaur s-a dus! Chițibaur este, în sfârșit, redus la tăcere! Chițibaur nu-și mai ține coada sus și nu mai împarte ordine în dreapta și în stânga! Neamul șoricesc se strânge pe marginea drumului, care prin tufișuri, care prin iarba înaltă a șanțurilor marginale, toate păstrând în colțul gurii un zâmbet victorios. Deja se fac planuri pentru o petrecere diseară, la care va fi invitat și taraful șoriceilor de casă, care va face dedicații muzicale, cântând despre un șoarece de pădure atât de îngâmfat, încât a crezut că e de neînlocuit. Doar Mustățica are ochii triști și mustățile lăsate. Nu știa de ce, dar simțea o durere fix în urechea dreaptă.

 

Partea a III-a - SALVAREA

Treptat rozătoarele și alte viețuitoare curioase ale pădurii s-au retras. Pădurea își continuă viața și fără Chițibaur. E deja întuneric acum și liniștea care a coborât ca un văl aburind peste șoseaua pustie este spartă de acordurile, din ce în ce mai estompate, ale tarafului de șoricei și de paharele ciocnite peste mesele întinse. Pesemne planetele s-au aliniat și Mercur și-a încheiat mișcarea retrogradă, pentru că arar câte o mașină mai strică liniștea nopții, zumzăind pe banda alăturată celei pe care stă încă împietrit Chițibaur.

Deodată, ex-autointitulatul șef-șoarece de pădure are o zvâcnire de viață. Are un noroc chior, căci în destinderea bruscă a mușchilor membrelor nevătămate dă peste unul dintre ochii pierduți în timpul accidentului. Cu o sforțare supraanimalică se întinde, prinde ochiul cu lăbuța încovrigată și îl așază în scobitură cu un clic sonor. ”Sunt pirat acum!”, se gândește Chițibaur. Dă să se ridice, dar nu-și poate mișca partea de corp lipită de asfalt, așa că ridică alternativ și repetitiv când o lăbuță, când o ureche, doar-doar se va desprinde ca un plasture ce-și slăbește aderența.

Alt scârțâit de roți îl face să rămână în nemișcare. ”Nu, nu încă o dată!”, își spune Chițibaur, strângând din pleoapă și așteptând contractat impactul. Roata unei mașini se oprește la un metru de el. Mai sus, pe ambulanța care a oprit, scrie cu litere fluorescente: ”Salvăm animalele!”. Se aud pași și o lopețică de plastic flexibilă ca un plici, își face loc sub el și îl saltă precum o clătită. Alte mâini îl prind din zbor și îl așază pe bancheta din spate a mașinii. Chițibaur încă se preface mort pentru a-i spiona în voie pe salvatori. Au salopete roșii și ecusoane pe care scrie ”Heaven- aducem salvarea la timp!”. Răsuflă ușurat și, când inspiră adânc, partea aplatizată a corpului se umflă ca o gogoașă, revenind astfel la o relativă normalitate fizică. Scoate un sunet ușor pentru a-și face simțită prezența vie în mașină. ”Stai liniștit, puiule!” se aude un hohot dubios de râs, apoi înțepătura ca de purice îl adoarme instantaneu.

 

Partea a IV-a - SPITALUL DE URGENȚĂ

Chițibaur deschide ochiul, ”the one and only” pe care-l posedă. Îl orbește o lumină de neon. Vrea să se miște, dar constată că are o lăbuță în ghips suspendată cu greutăți și jumătate de cap înfășurat ca o mumie egipteană în bandaje. Îi zornăie în cap clopoței și ar jura că se află în rândul sfinților, pentru că vede niște steluțe verzi care dansează în cerc ca o aură. Rotind ochiul își dă seama că, de fapt, se află într-un salon veterinar. Nu mai văzuse niciodată unul, dar banner-ul de pe peretele din fața lui îl anunță că ”salonul nostru vă oferă o experiență plăcută și confortabilă dacă încă mai respirați”. Există chiar și o ofertă: 10% mai multă atenție pentru cei cu un membru rupt, 20% pentru cei cu dublă fractură și 50% pentru cei care se mișcă precum într-o reluare. În dreapta sunt șase paturi acoperite cu mușama roz cu picățele verzi, două tobogane mititele cu acces în formă de brioșă. În stânga încă un pat acoperit de un morman de lână și două bare din inox.

Un asistent slab și deșirat, tremurând din tot corpul, intră alergând în salon. Se împiedică de prag și, ca să-și păstreze echilibrul, se agață de ce are la îndemână, adică fix greutățile care suspendau membrele lui Chițibaur. Icnetul de durere al șoricelului este ignorat, iar deșiratul se adună dezordonat de pe linoleum, bolborosind nu scuze, ci injurii la adresa temutului său șef, care dorește să pregătească ecograful tubular, masa chirurgicală cu suprafață lavabilă și căruciorul cu instrumentar veterinar: resorturi, clești, sonde, seringi tuberculinare, pense anatomice, lame trichineloscopice, bisturiu, foarfece și pansamente.

Îl aude pe deșirat numărând o dată instrumentarul: ”1, 2, 3, ..., 27. Ce lipsește? Trebuie să fie 30!” și o ia de la capăt. Și în timp ce asistentul speriat verifică instrumentarul, fără să-i iasă de două ori același număr, membrele lui Chițibaur își sting treptat durerea. Continuă explorarea spațiului și vede, peste tot, împrăștiate, tăvițe cu mâncăruri alese. Simțul olfactiv îi dă de înțeles lui Chițibaur că ar putea să se afle în Rai (”Aici e Heaven, nu?”), dacă gălăgia nu ar fi atât de mare. Aude vorbindu-se prea multe limbi în același timp și pe unele le recunoaște: iată limba veverițească, iată un lătrat languros, un sughiț împiedicat de șobolan aflat în stare de ebrietate și un ”auuuuuuu!” al cuiva care încă are dureri cumplite. Poate de cap, din cauza larmei. Parcă ar fi arca lui Noe, doar că nu a fost niciun potop și nicio entitate divină nu și-a băgat coada să strângă laolaltă opt necuvântătoare (de fapt șapte și un morman de lână pe patul alăturat).

Un câine Husky își dă peste cap privirea albastră și metalică în timp ce flirtează cu o vulpe argintie ce își mângâie sinuos blana. Tocmai se laudă că e inteligent și loial, când instinctul de vânător îl determină să simtă revenirea lui Chițibaur din inconștiență și să mârâie către el cu caninii ascuțiți la vedere. La distanță de un pat, vulpea roșcată privește cu invidie pe surata ei polară, gândindu-se că accidentul suferit i-a diminuat reflexele, de vreme ce nu și-a putut folosi șiretenia să atragă ea prima atenția unui exemplar canin atât de arătos. O veveriță face gimnastică la barele de inox, pregătindu-se pentru saltul final. Este obsedată de regimul de slăbit pe care îl urma până să ajungă aici, iar acum e atâta mâncare în jur că nu se poate abține din ronțăit nici măcar între rotațiile cu genunchii la piept. Are un motiv în plus să muncească la subțierea taliei: aici, la spital, și-a întâlnit sora vitregă, pe veverița Mimi,  cu care nu mai vorbise de mult timp. Mimi se crede vedetă și cântă cu două tonuri mai sus, cu un bisturiu pe post de microfon, despre cum va cuceri ea showbiz-ul pădurii de foioase în pași de conga: ”Eu sunt Mimi/Care cucerește inimi./ Frumoasă și talentată,/ De toți voi fi adorată!”.

Chițibaur aude un ”psst” din patul vecin, acolo unde mormanul de lână dă semne de viață. Din limba behăiască, Chițibaur nu înțelege tot (era la marginea pădurii un cioban care avea un berbec cu care mai vorbea din când în când), dar își dă seama că vecinul lui de pat se teme de un anumit doctor care are programat, în această seară, un experiment ambițios pe animalele din salon. Lui Chițibaur i se zbârlesc mustățile și puținele inele solzoase pe care le mai are intră în trepidație. ”Ce Dumnezeu se petrece aici?” se întreabă speriat, când asistentul privește disperat în jur, urlând cu mâinile la urechi: ”Linișteeeee!”

Scârțâitul ușii provoacă o mișcare în doi timpi de reașezare a pacienților în paturi. Fiecare pare adormit și relaxat, ca și cum totul s-a întâmplat în vis. Lânosul s-a făcut una cu patul, iar Chițibaur privește cu ochiul întredeschis în jur. Deșiratul își ia mâinile de la urechi, minunându-se de autoritatea pe care începe să o aibă asupra animalelor. Doctorul în halat intră apăsat. În câmpul vizual al lui Chițibaur a apărut întâi o burtă, apoi o claie neagră de păr, urmată de o coadă. Niște ochi bulbucați sub ochelarii tubulari scrutează salonul și o voce tună:

– Tomiță, ai pregătit pacienții?

Tomiță se pleoștește repede. ”Ce dezamăgire! Nu eu sunt sursa disciplinării fiarelor acestora!”. Apoi adaugă:

– Imediat, domnule doctor! Acum le fac injecțiile!

Animalele nu pot reacționa știindu-l pe doctor acolo. Stau tăcute, singurul sunet care se aude fiind sughițul lui Jack, șobolanul care nu se mai trezește din beție.

 

Partea a V-a - CONSPIRAȚIA

Chițibaur se dezmeticește greu. Habar nu are ce i s-a întâmplat în ultimele douăzeci și patru de ore. Amintirile îi revin amestecate: accidentul, Mustățica, pliciul, sughițul lui Jack, Heaven (”Oare am fost acolo?”), mirosul de alcool sanitar (”Sau era de vodcă?”), Mustățica din nou, hohote sinistre (”Sigur nu era paradisul!”), spitalul, jungla din salon... și apoi negru. Își pipăie capul și simte că nu mai are bandajele. Se ridică ușor și privește în jur. E o liniște asurzitoare și totuși crede că s-a dat o petrecere cât timp el a fost adormit, pentru că berbecul are lâna verde, culoarea vedetă a sezonului, Husky are botul rujat într-o nuanță de roșu (”Cum se numește nuanța aceea, că niciodată nu discern multitudinea de tonuri și nuanțe!?!”), vulpea are coada coafată punk, cu creastă, iar asistentul acela, Tomiță, de nu-i ieșea instrumentarul nici la a patra numărare, e întins pe masa de consultație cu o sticluță de ojă pe piept. ”Petrecere fără el? Așa ceva nu s-a mai auzit! Or fi fost și lăutari?” Dacă ar fi fost prezent, Chițibaur ar fi dat tonul, așa cum făcea mereu, și ar fi surclasat-o și pe dansatoarea la bară, Mimi, prin mișcarea alternativă a mustăților sale!

Se ridică din pat. Are nevoie urgentă la toaletă. De degetul mare al piciorului scăpat de ghips o clamă fixează fișa medicală. Curiozitatea este mai presantă decât nevoile fiziologice, așa că desprinde fișa. Trebuie să afle ce s-a întâmplat cu el! ”Am suferit vreo intervenție chirugicală?” Diagnostic: elefanțiazis! Tratament: unguent tonic cu unt de shea și antioxidanți. Silabisește de mai multe ori diagnosticul. Ce legătură poate avea el cu un animal din pădurea tropicală? Chițibaur a avut intenția de a petrece un concediu acolo, dar nu i-au ajuns banii și a trebuit să se mulțumească cu umila sa pădure de foioase. Și acest ”zis”! ”Cine a zis? Elefantul?” Nu înțelege nimic și, până lumea se va deștepta ca să o interogheze, iese din salon și se îndreaptă spre toaletă. Când termină, își aruncă ochii în oglindă. Ochiul i se holbează într-atât că e nevoit să și-l țină cu mâna ca să nu sară. Are urechile mai clăpăuge decât înainte și nasul lui perfect sferic atârnă acum făcând pact cu gravitația. ”La asta se referă elefanțiazis!”, exclamă tremurând Chițibaur.

Fuge bezmetic pe coridor, încercând să ajungă la cineva care să îl lămurească. Se lovește de o masă de carne, dar mirosul de alcool îl dărâmă mai repede decât izbitura.

– Uită-te pe unde mergi, piticule! S’ghiț! De ce nu ești în salon? S’ghiț! Hai, tai-o la locul tău! S’ghiț!

Chițibaur îl recunoaște pe Jack. Sughițul lui e inconfundabil! Parcă era și el pacient, în același salon, dar acum poartă o salopetă pe care scrie Heaven. Se retrage câțiva pași, iar Jack își vede de drum. Șoricelul îl vede deschizând o ușă. Prin fanta creată, coada neagră și zbârlită a doctorului se mișcă în ritmul unui miorlăit furios:

– Ai găsit sticluța cu ojă? L-ai găsit pe aiuritul de Tomiță?

– Nu, șefu’! S’ghiț! Sigur a încurcat iar borcanele dumneavoastră și acum e anesteziat pe undeva! S’ghiț!

– Nu pot lucra cu incompetenți! Și tu duhnești a vodcă! Te duci în misiune azi! I-am promis Porcului doi cobai. O veveriță ar fi numai bună pentru șamponul cu extract de nuci verzi și cinci aditivi chimici, iar pentru celălalt șampon ceva cu mult păr... poate găsești ...

– O, s’ghiț, pisică, șefu’, e bună?

– Ai înnebunit? Dacă e rudă cu mine? Nu, mai bine un câine maltez. Dacă facem să-i cadă pletosului părul, suntem tari! Atunci să vezi vânzări la șamponul nutritiv! Și vezi dacă găsești și pentru mine vreo două rațe, că aș mânca niște ficat cu pătrunjel!

– Șefu’, dar unde găsesc un asemenea câine? Ăștia sunt rari! S’ghiț!

– Parcul Central are alei late, nu crezi? scapără Motanul. Și poate nu îl omori de data asta!

Sună telefonul pe tonul melodiei ”Uf, de l-ar vedea pisica!”. Motanul vorbește mieros, încuviințând la tot pasul.

– Era Porcul. Pentru șamponul nutritiv mai are nevoie de lapte de capră. Adu o capră! E sursă mai sigură de lapte decât femela de șoarece pe care mi-ai adus-o data trecută, cea cu mustăți lungi și ochioasă! Le duci pe toate direct Porcului! Eu merg să verific dacă pacienții noștri s-au înfrumusețat cu ceva modificări și pe seară ne întâlnim acolo.

Chițibaur este îngrozit. Acum își explică de ce nu a mai văzut-o nimeni pe Mustățica de ceva vreme! Se ascunde după un stâlp și îl urmărește pe Jack care, din mers, dă pe gât o licoare albă, plescăind mulțumit. Ajuns la mașină, Jack se apleacă să mai ia o sticluță de sub banchetă, ocazie numai bună pentru Chițibaur să se strecoare în mâneca unei haine din dreapta scaunului șoferului. Noroc că Jack e prea atent să bea, altfel ar fi văzut ”trompeta” șoarecelui ieșind din manșetă. Trebuie să poată respira și el!

Jack face mai multe ture prin oraș, apoi, înjurând nervos, intră pe drumul forestier. Nu numai băutura îl face să meargă șerpuit, luând la rând toate tufele și lăstarii de pe marginea drumului! Broaștele sar orăcăind din băltoace, aricii se rostogolesc în mijlocul șoselei, păsărelele se ciocnesc speriate. Mașina frânează brusc. ”Nu e veveriță, s’ghiț! ”, își spune Jack, ”dar trebuie să se mulțumească și cu acest bursuc!” În mânecă, Chițibaur încremenește: ”Bursuc? Aoleu!”. Jack coboară, ia bursucul amețit și îl aruncă lângă haină. Amețit, amețit, dar simte miros de șoarece și glanda salivară nu îi dă pace. Se zvârcolește până ajunge să ridice mâneca. Vede mustăți, ochii îi sclipesc de bucurie că i-a picat așa noroc să ia o masă copioasă, dar se retrage derutat când zărește urechile clăpăuge. Înțepătura unui ac îl liniștește de tot. Chițibaur respiră ușurat.

Mașina se oprește. Grohăitul Porcului este captat mai bine acum de Chițibaur. Jack coboară, luând cu el pe bursucul adormit. Porcul este nemulțumit :

– Să zicem că de la acesta pot lua untura și să fac crema aceea antirid! Dar nu este ceea ce voiam eu!

 

Partea a VI-a - BUUUM!

Jack se retrage într-o magazie pentru a mai bea ceva, ca să aibă curaj să dea piept cu furia Motanului. Chițibaur sare din mașină și fuge în salonul bolnavilor. După zgomot și foială, șoarecele se gândește că va strica petrecerea colegilor cu noile vești. Dar nu era petrecere. Veverița nu mai putea să sară pentru că îi crescuse coada de doi metri și se chinuia să o târască după ea. Câinele avea botul tumefiat și îi crescuse cocoașă ca de cămilă. Vulpea are marsupiu din care doi șerpi cu creastă își ițesc capetele. Numai berbecul are aceeași lână verde, dar urlă ”ga, ga, ga!”. Asistentul este legat cu cearceafuri de un pat și amenințat cu băutul sticluței cu ojă, dacă nu mărturisește adevărul. Acesta este nevoit să spună că fusese lăsat în salon în caz că vreun animal se trezea și reacționa agresiv, situație în care ar fi ucis victima cu conținutul otrăvitor al sticluței, pentru că în ea nu era ojă, ci azotat de amoniu. Numai că el ingerase ceva cu valeriană și adormise dus, iar acum ciudatele animăluțe îl torturau.

Chițibaur smulge sticluța din mâinile asistentului. Își dă seama că nu poate căpăta ajutor de la colegi, așa că își spune cu elan: ”Numai cei aleși au parte de aventură! Pot redeveni eroul de altădată!” Își amintește de adorația mamei sale care îi prezicea o soartă extraordinară. Se gândește la Mustățica, la destinul ei atât de nefericit! Simte cum capătă și mai mult curaj. În fugă, urechile clăpăuge îl pocnesc peste față, nasul îi dă bobârnace în frunte, dar lăbuțele îi sunt agere. La ușa cabinetului Porcului se oprește și își repetă mantra, dar mai chițăit, cu glasul tremurat. Aruncă o privire pe sub ușă. Nu vede vreo coadă, nu aude niciun miorlăit, grohăit nici de atât, nu simte mirosul vodcii. Împinge ușa și aruncă de ciment sticluța, apoi fuge, gândindu-se că l-ar fi ajutat mai degrabă niște aripi decât niște urechi mari și un nas elastic. În spatele lui deflagrația își face treaba. Un bubuit puternic se aude întâi, apoi ușa zboară din balamale. Chițibaur aterizează la șapte metri distanță de laborator.

 

Partea a VII-a - EROUL

În liniștea pădurii de foioase, în camera lui mobilată simplu acum, dar cu gust, Chițibaur savurează ghinde coapte și șampanie în timp ce se uită la televizor. Alături de el sunt Mimi, Husky, Lânosul, chiar și Bursucul, noii lui prieteni care îi poartă o adâncă recunoștință. E-adevărat, vestea faptelor sale s-a răspândit la fel de repede ca cea a probabilei sale morți și viețuitoarele s-au strâns din nou pe marginea drumului, dar ca să îl aclame. Dacă mama lui și Mustățica ar mai fi trăit, ar fi fost tare mândre de el!

Acum cei cinci buni prieteni așteaptă difuzarea filmului ”Un șoarece în misiune secretă”, asta după ce acum șase luni, Jack, reabilitat și după alcool, și după complicitatea cu Porcul și Motanul, care sunt acum la închisoare, a scris o carte despre curajul lui Chițibaur. (Între noi fie vorba, scrierea cărții i-a scurtat din timpul de detenție!). Toți colegii săi de salon apar în film și pentru asta au fost recompensați regește (Chițibaur a negociat dur termenii contractelor!), fapt care le-a permis operații estetice care să le îndrepte defectele create de cei doi infractori.

Criticii de fim apreciază că lungmetrajul va fi unul de referință în categoria filmelor polițiste ale anului și că va avea cele mai mari încasări de box-office. Iată, apare genericul care anunță începutul filmului și, pe generic, se evidențiază Chițibaur, care sare cu încetinitorul pe fundalul cioburilor și al flăcărilor care își întind limbile roșietice.