Povestea pe care vreau să v-o spun, este o poveste adevărată, așa cum sunt toate poveștile bune, care ne rămân în memorie și atunci când vedem sau trăim o situație similară ne amintim învățămintele ce le-am aflat din diferite povești....să nu pățesc și eu așa, să nu fac așa...sau ce bine e când mă comport în acel mod, ca personajul din poveste îmi doresc să fiu.
Dănuț e un băiat liniștit, poate prea liniștit la vârsta lui. Ochii lui mari și negri sunt mai tot timpul triști sau întrebători. Acum e deja în grupa mare, a împlinit șase ani în această iarnă, e băiat mare, dar pare neputincios ca un băiețel de un an care nu stăpânește bine nici mersul, nici vorbitul, nici apucatul lucrurilor. Îmbrăcat în fiecare zi îngrijit, cu hăinuțe curate și frumoase, doar părul creț -zburlit pare să se răzvrătească tot timpul și să aibă ceva de spus, în contradicție totală cu stăpânul lui.
Eu sunt Anișoara. Frumos nume, nu-i așa? Autentic, românesc, dar să vă spun cum l-am primit. Când m-am născut, părinții mei mi-au spus că eram cât o pâinișoară, iar tatăl meu a afirmat mândru:,,-Fata asta o să fie ca pâinea caldă de bună la suflet și în tot ce face! Va fi pâinișoara noastră caldă!” Și...pâinișoara -Anișoara cam rimează, nu credeți? Așa că Anișoara am rămas și cred că mi se potrivește de minune. Eu sunt colega lui Dănuț, colega lui curioasă, vorbăreață, cam năzdrăvană aș spune, dar bună...ca pâinea caldă.
Îmi place tot timpul să mă joc cu alți copii, să aflu de ce e așa sau nu e așa, să încerc să văd ce iese, să găsesc soluții când alții nu găsesc, să râd, să sar, să mă cațăr, să strig cât mă ține gura. Dănuț e singurul coleg cu care nu reușesc să mă joc, el preferă să se joace singur,
și asta e deja o provocare pentru mine. Când am încercat să vorbesc cu el, mi-a răspuns scurt, aproape automat, după care s-a îndepărtat de mine. Nu am vrut să-l supăr, dar voiam să știu de ce e supărat mereu și cum îl pot ajuta. Săptămâna trecută am hotărât fiu mai insistentă și să rezolv problema. I-am zâmbit tot timpul lui Dănuț și m-am așezat lângă el la toate activitățile. Timid, mi-a zâmbit scurt și el, și părea cam nedumerit. „Ce să fac? Cum să-l conving să vorbească cu mine?” Noroc tot cu poveștile, mi-am amintit că toți cavalerii le ajutau pe prințesele neputincioase.
— Eu nu sunt nici prințesă, nici neputincioasă, dar încerc...
Și uite așa l-am rugat să-mi dea o carte de pe raftul de sus al bibliotecii noastre (unde eu nu ajung prea bine). M-a privit mirat, după care mi-a zis că nu poate. I-am cerut apoi să mă ajute să-mi leg șiretul, dar am primit același răspuns. Măi, măi...băiatul acesta chiar crede că nu poate. Așa să fie? Am continuat și a doua zi să-i cer ajutorul „prețios”, dar la fel ca în ziua precedentă . Soluții. Aveam nevoie de soluții . Ok, nu pot, dar încerc-asta trebuie să fie soluția. În ziua următoare am fost aceeași umbră zâmbitoare a lui Dănuț.
L-am încurajat să încerce să se ridice pe vârfuri și să îmi dea o carte, să facă o încercare și cu șireturile, că doar dacă încercăm putem reuși. Și ținându-mă scai toată ziua cu încurajări și hai să încercăm, îl vedeam pe Dănuț cum se transformă, ba mai mult, i se dezlega și limba, se oferea el să mă ajute, fără să-i mai cer eu. Atunci mi-am dat seama că lui, până acum îi era teamă să încerce, că nu avea destulă încredere în el și se izola sperând să fie nevăzut.
Ei, dragilor, eu așa m-am ales cu un prieten și încă unul foarte bun, dornic să petreacă mult timp împreună cu mine, să se joace și să descopere cât de frumoasă este această lume.
Nu degeaba a spus tata că o să fiu bună ca pâinea caldă, pentru că așa mă strădui să fiu mereu. Și voi puteți fi! Vă rog doar să încercați! Sigur veți reuși! Și să aveți încredere în voi, doar încercând veți reuși!
Publicat de:
Udrea Stăncuța
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița P.P. Pinocchio, Câmpia Turzii, Cluj.