Legenda Tâmpei

Pe vremea când uriașii trăiau în mare fericire cu oamenii acestui pământ, oamenii le cereau ajutorul pentru tot ceea ce numai ei puteau să facă prin forța lor nemăsurată, au venit pe meleagurile noastre de munte șapte uriași, unul mai înalt și mai puternic decât celălalt, la rugămințile fierbinți ale împăratului Brașov, care voia cel mai falnic și mai strălucitor castel din împrejurimi, dar nimeni nu i-l putea făuri, căci nu erau muncitori, cât de mari meșteri să fi fost, care să poată ridica atâtea pietroaie și atâția bolovani. Uriașii se numeau astfel: Brațe-de-Fier, Mâini-de-Aur, Ochi-de-Acvilă, Picioare-de-Cal, Priceputul, Îndemânaticul și cel din urmă, mai mic și mai pricăjit, care mereu venea în spatele lor, Tâmpul.

Împăratul le dădu tot ce crezu de cuviință și îi trimise la lucru, promițându-le aur, bogății și trai bun, dacă vor reuși să i-l construiască. Uriașii, buni muncitori și puternici, se apucară cu una cu două de muncă; săpară în munte, cărară bolovani, sparseră stânci, tăiară drugi groși și grei, să mulțumească pe Împăratul. Toți ridicau, împingeau, cântăreau, iar Tâmpul numai îi încurca. Pe zi ce trecea, castelul se tot ridica. Împăratul, văzând așa, de fericire și de uimire, îi adună pe toți într-o seară și le spuse astfel:

– Voinici aprigi ce sunteți, dacă cu adevărat veți reuși să faceți ce v-am cerut eu vouă, vă las să luptați să înduplecați pe fata mea să ia de bărbat pe unul din voi, care i-o plăcea. Zicând acestea, Împăratul chemă la dânsul pe fiica sa, mare mândrețe de copilă, te uitai la ea, și mai că-ți pierdeai ochii și mintea admirând-o.

Uriașii, când o văzură, cu toții înnebuniră de-a dreptul. De a doua zi niciunul nu mai fu în stare o piatră să ridice, o cărămidă să mai pună, un copac să mai taie, le era gândul numai la fiica Împăratului. O visau ziua și noaptea. Se sfădeau, se împingeau, stăteau unul în calea altuia, să se împiedice din muncă, nu cumva unul să fie mai harnic decât celălalt, și domnița să-l aleagă de soț. Nu făceau mai nimic, cât era ziulica de mare. Împăratul, tot văzând că ei nu vor să mai muncească, îi amenință că-i alungă de acolo, fără răsplată.

Într-o seară, pe când se odihneau, ce puseră ei toți la cale: s-o răpească pe frumoasa fată de împărat, s-o ducă pe meleagurile lor și să se lupte acolo pentru dânsa, că limpede era: Împăratul își luase gândul de la a le mai da ceva. Zis și făcut, plecară îndată la palatul Împăratului, sfărâmară gratiile de la turnul cel mai de sus, unde se afla frumoasa domniță, și o înșfăcară de acolo, luând-o la fugă.

Împăratul se trezi din somn la auzul strigătelor fetei, și-și chemă armata să o ia pe urmele făptașilor, dar uriașii călcau din munte-n munte și se făceau nevăzuți cu fată cu tot. Tâmpul era cel care stătea în urma tuturor, și se uita din când în când să vadă cine îi urmărește. Tot uitându-se el așa, din pas în pas, se pierdea de ceilalți și rămânea în spate. Încercând să-i ajungă, vru să calce peste două creste de munți de-o dată, dar se împiedică și strivi un vârf de munte cu piciorul său mare.

Uriașii dispărură ca-n negură cu fata de Împărat, nimeni nu știe cine o luă până la urmă de nevastă, însă ceea ce toată lumea știe este că muntele știrbit de Tâmpul care fugise ultimul se mai vede și astăzi și aduce tuturor aminte de cele ce s-au întâmplat, de suferința nemărginită a Împăratului, care și-a pierdut prea minunata fiică.