Cu vioara în suflet

Luca, un băiețel de grupă mare, mereu vesel, dar isteț și foarte ascultător, a fost, de mic, învățat de părinții lui să iubească cu sufletul și să aprecieze la adevărata valoare tot ceea ce era frumos: oamenii și tradițiile lor lăsate din moși strămoși, costumul popular românesc cu minunatele lui accesorii din toate zonele țării, instrumentele muzicale, în special, vioara cu sunetele ei dulci, armonioase și liniștitoare, și dansurile populare românești, moștenind această dragoste puternică de la părinții lui, mari dansatori ai unui Ansamblu Folcloric de renume, din orașul de pe malul Crișului Repede, unde Luca locuia împreună cu familia lui.

Timpul s-a scurs repede, dar frumos, iar Luca a ajuns școlar în clasa pregătitoare. Dorința puternică de a studia un instrument muzical a crescut zi de zi, clipă de clipă în sufletul său candid de copil. Văzându-i pasiunea de neoprit pentru vioară, părinții lui au decis ca Luca să urmeze cursurile primare ale Liceului de Artă, unde a întâlnit un profesor îndrăgostit de munca sa, un mare și devotat profesor care, cu infinită răbdare și perseverență, îi destăinuie zi de zi, ceas de ceas, micului violonist tainele minunate, dar ascunse ale lirei.

Profesorul îi spune că vioara este un instrument la care greu înveți să cânți, dar, când ai izbutit, înțelegi că nu este nimic mai plăcut decât o melodie cântată la vioară. Vioara nu e doar un instrument muzical, că ea e lucrul prin care violoniștii își exprimă emoțiile. Când violoniștii cântă, vioara prinde avânt în inimile tuturor ce o ascultă, și atunci, viața e mai frumoasă, când înțelegi că instrumentele nu sunt simple lucruri, ci sufletul și inima muzicii.

Luca era nerăbdător să învețe primele acorduri la acest instrument pe cât de frumos, pe atât de greu. Ambițios, băiatul își spuse în gând:

– Nu contează pentru mine câte corzi are vioara și cât de greu e să înveți să cânți, eu trebuie să studiez și să devin cel mai mare violonist. Alături de vioara mea mă simt deja un Maestru al muzicii. Vioara mea dă o speranță, o putere de a fi cel mai bun. Ea mă încântă cu sunetul ei melodios și cristalin. Pentru mine, vioara înseamnă un tezaur, un tezaur de o frumusețe rară . Vioara e inima mea!

Micul și talentatul violonist a prins repede tehnica mișcării degetelor pe coarde, mânuirea arcușului și bineînțeles poziția corpului și a mâinii ce ține vioara.

Pasionat și dornic de succes, el exersează conștiincios partiturile date, nu se plânge niciodată cât e de greu, face totul cu plăcere. S-a legat o prietenie strânsă între Luca și vioara lui; are grijă de ea, să nu se zgârie, o întreține și o păstrează în cutia ei fermecată. Vioara îl răsplătește cu sunete armonioase.

Într-o bună zi, a sosit și momentul concertului. Luca se mișca emoționat pe scaun, frecându-și mereu degetele. Când sosi clipa mult așteptată , inima începu să-i bată cu putere. Rămase nemișcat câteva clipe în fața auditoriului, care aștepta în tăcere, apoi, duse vioara sub bărbie și arcușul începu a aluneca blând pe corzi. Acordurile viorii răsunau minunat, feeric, făcându-i pe spectatori să rămână impresionați de reprezentație și de talentul lui.

Timpul trecu, și după mulți ani de studiu, a devenit, așa cum a visat din copilărie, cel mai de renume violonist din întreaga lume, făcându-i mândri pe părinții lui și fiindu-le recunoscător pentru grija lor părintească de a sădi în micul său suflețel sămânța dragostei și a pasiunii, pentru tot ceea ce e frumos.

Notă: Titlu schimbat de redacție. Titlu original: „Vioara în sufletul meu”