Dragii mei, eu când văd primele raze călduțe ale primăverii, nu mai am astâmpăr în casă. Îmi caut de lucru prin curte, ies pe stradă, fac o plimbare până la magazin, sau stau, pur și simplu pe terasa din fața casei. Duminica, fac, obligatoriu, o drumeție la pădure! Îmi place să pictez în mijlocul naturii, să ascult glasul vântului sau să vorbesc cu copacii.
Așa s-a întâmplat și în această primăvară. În prima duminică însorită, am lăsat totul baltă și am ieșit la o drumeție în natură. Doream să simt în nări mirosul colțului neliniștit de iarbă, doream să-mi desfăt ochii în azurul nepătat al cerului. Eram fericită!
Pădurea avea un miros jilav și proaspăt, iar copacii erau încărcați de muguri fragezi. Dintre frunzele uscate ieșeau ace de iarbă și floricele vesele de primăvară. Doamne, ce picturi minunate a realizat natura! Mă gândesc să copiez și eu ceva din farmecul ei nesecat.
M-am așezat pe o buturugă și am studiat mersul grăbit al unui gândac roșu și neobosit, când aud, nu departe un plâns ca de copil. Nu era nimeni prin preajmă, dar plânsul se auzea tot mai tare. Când mi-am ridicat privirea, copăcelului din apropiere îi șiroiau lacrimi mari pe trunchiul firav.
– Ce-i cu tine, copăcelule? De ce plângi?
– Cum să nu plâng, nu vezi cum arăt? Toți copacii din pădure au muguri sau flori, au coaja netedă, numai eu sunt cioplit cu cuțitul pe tot trunchiul.
– Cine ți-a făcut asta? De fapt nu trebuie să te întreb pentru că scrie pe tine.
– Da, copilul ce mi-a făcut rănile cu briceagul și-a scrijelit numele pe scoarța mea. Mă doare tot trunchiul, mă dor și crenguțele, nu mai pot. Albinuțele m-au pansat cu propolis și miere ca să mă vindec, dar durează. Nu știu ce să mai fac! Nu reușesc să înmuguresc, cred că am să mor!
– Hai, nu mai plânge, că o rezolvăm noi cumva!
Am alergat într-un suflet la un prieten de-al meu silvicultor. Știți voi, silvicultorii se îngrijesc de păduri. I-am spus povestea copăcelului care plânge în pădure și i-am cerut sfatul. El m-a învățat cum să-l pansez cu ceară și să mă asigur că are apă la rădăcină.
L-am mai vizitat apoi ca să mă asigur că-i merge bine. Încet, încet, copăcelul nostru s-a „pus pe picioare„. Abia după trei săptămâni i-au apărut primii mugurași. Și tot atunci, primul zâmbet.
– Vreau să te mai rog ceva, spuse copăcelul sfios.
– Orice, dragul meu.
– Spune-le și tu copiilor să nu facă niciodată ceea ce a făcut acel copil fără inimă. Spune-le să-și scrie numele pe caiete, nu pe corpul unui copac nevinovat. Te rog mult!
– Promit că le voi spune mereu aceste lucruri.
– Spune-le povestea mea, poate vor deveni mai sensibili și mai buni cu natura.
M-am despărțit de copăcel cu gândul la copiii mei care învață la școală să iubească și să ocrotească natura și care n-ar face niciodată ce a făcut acel băiețel nemilos. Iubiți și îngrijiți natura! Nu-I faceți rău niciodată!
Publicat de:
Sicoie Maria
Profesor la Palatul Copiilor, Cluj-Napoca.