Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
A fost odată ca niciodată...că de n-ar fi nu s-ar povesti. La marginea unui râu era un sat-colonie de castori. Acolo locuia o familie de castori constructori din care făcea parte și Mimo, un pui de castor foarte jucăuș. Toată ziua alerga prin casă, cânta, dansa , era foarte năzdrăvan.
Tata - castor mergea zilnic la treabă, avea de construit un baraj împreună cu alți castori din colonie . Mama - castor muncea și ea toată ziua prin casă și prin atelierul de împletit , trebuia să câștige și mami câțiva bani, pentru proiectele viitoare . Mimo era fericit, mami era alături de el în orice moment.
Mimo mergea și la grădinița castorilor. Acolo era tare interesant, erau multe jucării : cuburi , lego, pietricele colorate, cărți cu povești, aveau multe alte materiale despre care învățau tot felul de lucruri. Mergea cu drag la grădiniță , era tare bine când se juca alături de Doamna, discutau împreună, construiau , desenau, pictau ... până ce veneau alți castorași...atunci Doamna trebuia să se joace și cu ceilalți... Mimo se întrista... lui nu-i plăcea să se joace cu alți copii. Așa făcea și acasă , se juca doar cu mama. Verișorii lui locuiau alături dar lui Mimo nu-i plăcea să se joace cu ei, „ei nu aveau jucării atât de frumoase ca ale lui, ei aveau tot felul de jucării dar multe erau rupte și ei se jucau mai mult pe malul apei , fără mami”.
În Madagascar, lemurii Kito, Ayo și Koto stăteau sub un baobab și se lăudau care este cel mai talentat de pe insulă.
– Prieteni, când cineva are nevoie de banane, eu sunt cel pe care îl cheamă în ajutor, a spus Kito. Pot să mă urc până în vârful celui mai înalt copac cât ai clipi! Și adun și cele mai multe banane!, s-a lăudat Kito în fața prietenilor săi.
Eu sunt cel mai bun culegător de flori de pe insulă! Chiar și oamenii au spus asta, spuse Ayo cu mândrie. Când au nevoie de orhideei sau brebenoc roz pentru medicamente, pe mine mă cheamă!, a continuat el, uitându-le la Kito cu superioritate.
Eu sunt cel mai talentat cântăreț de pe insulă! Când cânt eu, se face liniște! Vocea mea este atât de puternică, încât se aude tocmai până pe continent!, a zis Koto și a început să facă o demonstrație de măiestrie pentru a-și impresiona prietenii.
Într-un colț, ascunsă sub frunze, stătea ascunsă o broască țestoasă angonoka. Tremura din toate încheieturile și stătea cu capul ascuns în carapace. Zgomotul făcut de foșnetul frunzelor, le-a atras atenția celor trei animăluțe.
– Ce se aude?, a întrebat Kito speriat.
– Ți-e frică, viteazule?, a întrebat Koto batjocoritor.
– Până vă certați voi, eu mă duc sa verific ce se aude! Mie nu mi-e frică! Când culeg flori, găsesc tot felul de animăluțe prin iarbă: cameleoni, broscuțe, gândaci șuierători… Nu mi-e frică de nimic!, a spus curajosul Ayo, care fără să mai stea pe gânduri, a dat repede frunzele la o parte, descoperind țestoasa speriată.
A fost odată ca niciodată un moș și o babă care locuiau într-o casă sărăcăcioasă împreună cu nepoțica lor Ana. Erau foarte săraci, dar aveau suflet bun și iubeau mult florile. Într-o seară, Ana a spus:
– Ce frumos ar fi bunico să avem și noi o grădină cu flori!
– Da, dar suntem atât de săraci, draga mea, încât nici măcar semințe de flori nu putem cumpăra.
A doua zi, când s-a trezit, Ana a văzut că lângă căsuța lor a răsărit o floare galbenă ca soarele cu petale de catifea așezate sub formă de steluță și portocalie la mijloc. A răsărit acolo unde soarele bătea mai tare și ploaia o putea spăla mai ușor. Era foarte frumoasă și i-a pus numele Narcisa. Într-o dimineață pe când Ana alerga după fluturi prin grădină, auzi un glas subțire în spatele ei. S-a apropiat de floare și a văzut că era tristă. I-a mângâiat petalele și floarea cu voce stinsă îi spuse că își pierduse familia.
Într-o primăvară, pe când cerul era împresurat de întuneric, o barză și o egretă stau la sfat prietenește.
– În sfârșit ne putem bucura de câteva clipe de odihnă, spuse barza, întinzându-și amplu aripile printr-o mișcare care părea nesfârșită.
– Da. Am așteptat cu nerăbdare momentele astea de liniște, adaugă egreta bătând ușor dintr-o aripă . Mii de luminițe îi sclipiră în penele sidefate împrăștiind un curcubeu de lumină.
– Cât mai ai de muncit la cuibul început primăvara aceasta? întrebă nerăbdătoare barza.
– Foarte puțin! Am muncit neîntrerupt zile în șir! Dar, a meritat efortul. Este cel mai frumos cuib pe care l-am văzut vreodată!
Teri era un mic dinozaur T-Rex care își petrecea toată ziua jucându-se cu prietenii săi. Jocul lui preferat era de-a v-ați ascunselea. Marea problemă a lui Teri era că piciorușele lui grele lăsau mereu urme în pământ.
Într-o zi, când brontozaurul Bob trebuia să numere, Teri a fugit și s-a ascuns într-o peșteră. Nici nu a fost nevoie ca Bob să se miște de pe loc că și-a întins gâtul lung, iar urmele lăsate de Teri l-au condus direct la locul unde se ascundea el.
A venit rândul lui Dan să numere. Dan este un dinozaur cu aripi mari! Degeaba a găsit Teri cea mai bună ascunzătoare din pădure că nu a durat mult până ce și-a luat Dan zborul și l-a găsit. Urmele îl dăduse din nou de gol.
Ce să mai spun de momentul în care Teri s-a ascuns într-un lac, era foarte fericit că în apă nu se văd urmele. Însă Stan Stegozaurul era obișnuit cu apa, iar după ce nu a mai văzut urmele a început să îl caute sub apă unde l-a și găsit.
A fost odată, demult o altfel de prietenie. Soarele și Pământul, căci despre aceștia este vorba, erau prieteni foarte buni. Soarele iubea, ca în fiecare dimineața să-și trimită razele și să îmbrățișeze Pământul. Îi plăcea să-și dezmierde prietenul cu căldura razelor lui și să-l trezească din starea de somnolență. În schimb, Pământul îi răspundea dulce, cu un ”Bună dimineața”. Era ritualul lor pe care-l iubeau și la care nu ar fi renunțat pentru nimic în lume.
Pământul, însă observase de la un timp, că Soarele este trist, iar această tristețe creștea cu fiecare zi care trecea. Chiar dacă încerca ca pe timp de noapte să înghețe cât mai mult pentru a-i oferi plăcerea dezmierdării cu razele lui, el nu putea să-și facă prietenul să fie fericit ca la început, iar Soarele nu-și putea ascunde tristețea.