Sub razele călduroase ale soarelui de primăvară, la marginea unui pârâiaș leneș, o rață mamă se bucură de primele măcăituri ale bobocilor ce ies din ou. Rând pe rând, își scot ciocurile drăgălașe din căsuța ou în care au prins viață printre stuful ce se înalță falnic zi de zi. Mama rață îi îngrijește, ocrotește și încălzește așa cum numai o mamă o poate face. Cinci bobocei drăgălași, pudrați cu aur și chihlimbar, stau lângă mama lor și se bucură de tot ce îi înconjoară. Rața îi strigă: Mac! Mac! Iar boboceii, ca niște soldăței cu pene, răspund îndată, folosind aceeași limbă măcănească: Mac! Mac!
Micii înaripați, curioși din fire, au prins repede de la mama lor cum să se bălăcească prin apa minunată, cum să mănânce elegant câte o musculiță sau o râmă năstrușnică și cum să se tachineze sub penele magice ale celei care nu îi scapă din ochi.
Zilele treceau, iar boboceii raței frumos creșteau. Dar așa cum degetele de la mână sunt diferite, așa și boboceii erau diferiți și fiecare era special în felul său. Mama rață îi îndrăgea și iubea pe toți la fel și se străduia să le aducă mâncare bună pentru a prinde toți putere.
Într-o zi, când soarele își trimitea razele călduroase ca niște sulițe de căldură pe pământ și mama rață era plecată după gâze pe pârâu, în vale, apăru la mica cascadă, de lângă cuibul cârdului de rațe, un buchet de panglici colorate, frumos împreunate, ce formau un arc minunat. Atunci, bobocul cel mai dolofan și năzdrăvan a poruncit:
– Plecați, frați bobocei! Plecați! Doar eu am voie să stau lângă aceste culori! Doar eu! Voi mergeți în altă parte!
Cei patru frați boboci s-au întristat, dar au plecat puțin mai încolo și au început să se joace împreună. Și nu s-au mai gândit la răutatea fratelui lor care înota țanțoș lângă mica cascadă împodobită cu șapte panglici diafane, colorate.
Mama rață s-a întors cât de repede a putut cu ciocul plin cu musculițe, iar boboceii au înconjurat-o grabnic. Bobocelul năzdrăvan îi spune:
– Mamă! Mamă! Vreau să îți arăt ceva! Nici pe frații mei nu i-am lăsat lângă mine. Hai, repede la cascadă! Vreau să vezi o minune! O mulțime de culori!
Și o prinde pe mama rață cu ciocul de aripă și o trage la locul cu pricina. Când au ajuns, bobocul dezamăgit zice:
– A dispărut! A dispărut! Voi ați luat panglicile colorate! Dați-mi-le înapoi să i le dau mamei!
Mama rață se uita nedumerită la bobocei și încerca să descifreze ce s-a întâmplat de toți copiii ei sunt supărați. Sesizând că cerul s-a acoperit de nori plumburii, le-a spus ferm:
– Haideți să ne adăpostim în cuib și să vorbim acolo!
Bobocii au povestit cum fratele lor i-a alungat de lângă cascadă și i-a acuzat că au furat panglicile colorate. Mama s-a întristat și cerul a început să verse și el lacrimi din nori sub formă de picături de ploaie.
Bobocelul dolofan a înțeles că a greșit când a văzut câtă întristare a provocat și a grăit:
– Îmi pare foarte rău, frați bobocei! Îmi pare rău! N-ar fi trebuit să vă alung de lângă cascadă și nu a fost bine că v-am acuzat pe nedrept. Îmi pare rău!....Dar nu înțeleg de unde au apărut panglicile colorate și unde au dispărut. Sunt așa de nedumerit și confuz!
Când soarele, mingea de foc, a început să se arate de după nori, frații s-au împăcat și și-au atins aripile în semn de iertare. Rața mamă încerca să înțeleagă ce erau panglicile colorate de la care a pornit cearta. Deodată, boboceii au strigat:
– Mamă! Mamă! Uită-te sus pe cer! Acelea sunt panglicile, dar acum sunt mai mari.
Rața privește fericită cerul brăzdat de un arc de lumini colorate și spune:
– Bobocei drăgălași, este CURCUBEUL! El nu poate fi furat, ci doar admirat. Iar frumusețea lui nu va pieri, chiar dacă toate vietățile îl vor sorbi din priviri. Voi să nu vă mai certați, frumos să vă jucați, iar ce aveți să împărțiți cu cei dragi.
Întreaga familie a admirat curcubeul până dispăru de pe oceanul văzduhului.
Publicat de:
Sadici Adela
Profesor înv. preșcolar, la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, GPP Nr.1, Roman.