Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
A fost odată ca niciodată un împărat care avea doi fii. Împăratul a rămas singur după ce soția sa moare, din cauza unui animal necunoscut. Fiul cel mare de împărat era înțelept, ascultător, viteaz, viclean și-l însoțea peste tot pe împărat, iar cel mic era aprig, nepăsător, neascultător, mereu intra în primejdii. Pe cel mare îl chema Bocky, iar pe cel mic, Rocky.
Într-o zi, împăratul se îmbolnăvise. Își chemă rudele și împreună deciseră că fiul cel mare de împărat, Bocky să-i conducă împărăția, fiind cel mai pregătit dintre cei doi. Condiția ca să poată conduce palatul era următoarea : trebuia să se însoare cu o împărăteasă vrednică de regatul său.
Zis și făcut...Știa unde se află împărăteasa vrednică de el, dar pentru a ajunge la ea trebuia să treacă munții, pe tărâmul celălalt. Acolo află că tărâmul este păzită de un crai. Împăratul îl avertiză înainte să plece că tot acolo a murit și mama lor, ucisă de o creatură necunoscută. Dacă o întâlnești, omoar-o îi porunci tatăl.
Bocky se întâlnește cu fiul de crai. Craiul avea un avantaj, acela de a se putea transforma în diferite animale sălbatice.
Imaginați-vă o pădure magică, o pădure unde toate animalele vorbesc, copacii zâmbesc, iar florile spun povești gâzelor care se așază pe petalele lor. În această pădure, trăiesc foarte multe animale prietenoase, care abia așteaptă să răsară soarele și să înceapă o nouă zi, cu noi peripeții. Un iepuraș tare frumos și drăgălaș, mi-a atras atenția și mi-a spus o poveste, iar eu i-am promis că o să o spun tuturor, ca să afle toată lumea care era superputerea lui.
Iepurașul a primit în dar de la mama lui o ladă fermecată. Mama i-a spus să nu deschidă lada, decât atunci când o să aibă nevoie cu adevărat de aceasta. Iepurașul a fost tare curios să afle ce este în această ladă fermecată, care părea atât de ușoară, încât ai fi crezut că este goală. Cu toate acestea, iepurașul a ascultat de mama lui și nu a deschis lada fermecată, decât atunci când a avut mare nevoie de ajutor.
Într-o zi frumoasă de primăvară, iepurașul a pornit la plimbare prin pădure și s-a hotărât să ia și lada fermecată cu el, în cazul în care o să aibă nevoie de aceasta. Pe drum, iepurașul s-a întâlnit cu mulți prieteni, a admirat frumusețea naturii și s-a bucurat de cântecele păsărelelor. Mergând pe cărare, iepurașul a văzut o furnică tare supărată, care plângea pe marginea drumului. Cum iepurașul nostru era tare prietenos și avea un suflet mare, s-a dus repede la furnicuță să afle ce s-a întâmplat. Furnicuța era tare supărată că nu a reușit să ajungă acasă cu firimiturile strânse din greu, din cauza vântului care a suflat puternic și le-a dus departe. Iepurașul nu a stat pe gânduri, a băgat lăbuța în lada fermecată și a scos o bucățică de pâine, pe care a oferit-o furnicuței. Furnica era tare fericită acum și a promis iepurașului că nu o să uite această faptă bună.
A fost odată ca niciodată o familie de girafe. Acestea locuiau într-o căsuță modestă, la marginea unei savane. Lili, puiul cel mic al familiei Girafescu, își dorea tare mult să vadă marea. Prietena ei de la școală i-a spus că acum un an a fost împreună cu familia ei în concediu la mare. I-a povestit cum au înotat, cum au colecționat scoici și melci, cum au construit castele de nisip, cum s-au plimbat cu skijet-ul. De atunci, Lili se gândește cât e ziua de lungă cum este să mergi la mare.
Într-o zi, pe când Lili era la școală, sora ei mai mare, Lala, a adunat toată familia.
– Dragii mei, Lili dorește tare mult să vadă marea, dar noi nu ne permitem momentan acest lucru. M-am gândit că am putea să-i facem o mare bucurie. Ce-ar fi dacă am transforma sufrageria în ceea ce își dorește ea? Eu mă voi ocupa cu decorul, voi pune o pătură albastră pe jos, iar aceasta va fi marea, voi agăța de lustră o perniță galbenă care va fi soarele și voi întoarce două scaune pentru a imita bărcuțele.
– Eu voi aduce placa de surf, zise tata!
– Eu voi lipi pe geamuri peștișori colorați și pescăruși, spuse mama!
– Eu umflu câteva baloane și voi căuta mingea de volei, se auzi bunicul!
– Nici eu nu voi sta degeaba, rosti bunica! Voi coace de îndată brioșe gustoase, preferatele lui Lili.
Totul se întâmpla în Grecia. Poate vă întrebați „De ce Grecia?” ... Pentru că tocmai acolo mi-a fost dat să ajung anul trecut într-o excursie și să mă alătur într-o seară unui grup de turiști veniți din toate colțurile lumii și adunați pe una dintre plajele orașului Salonic. Printre ei se afla și un bărbat pe nume Tamir, în vârstă de vreo 40 de ani, care m-a îndemnat să mă alătur lor, urmând să aibă loc un foc de tabără.
S-au spus multe povești în acea seară, dar doar una dintre el m-a impresionat într-atât încât să v-o spun și vouă: este vorba despre povestea spusă de Tamir, transmisă din generație în generație. Ea începea așa:
La marginea frumosului oraș antic Salonic, de pe malul pitoresc al Golfului Thermaikos, locuia Elias alături de numeroasa sa familie. Elias era al șaptelea copil și singurul băiat al familiei Lipatti. Era un băiețel de doar șase anișori. Avea părul cârlionțat și niște ochișori albaștri ca seninul cerului. Se născuse cu un mic semn în frunte. Părinții îi spuneau că era predestinat să ajungă un om important.
Mama sa, Agatha, se ocupa de gospodărie și de educația celor șapte copii, în timp ce tatăl lui, Theodore, muncea pământul din zori și până-n seară. Venea ostenit de pe câmp și de multe ori adormea cu capul pe masă așteptând ca soția sa să-i servească mâncarea.
Vlad este un băiețel cu o imaginație debordantă. Are 11 ani. Este un visător. Ar dori să devină astronaut când va crește, pentru a explora universul. Se gândește că va descoperi noi civilizații, noi culturi, alte forme de viață dincolo de planeta noastră. De aceea, studiază mereu, citește tot felul de reviste de specialitate. Câteodată, seara, nici somnul nu-l mai ia. Se gândește ce alte ființe sunt pe celelalte planete, cum se îmbracă, ce mănâncă, ce limbă vorbesc... Dar școala? Oare ce fel de școală au? Cum arată clădirea? Dar profesorii? Oare și copiii de pe alte planete studiază istoria, geografia, biologia?...
La școală, de multe ori în timpul orelor, se uită pe geam și visează că a ajuns pe Planeta Galbenă. Planeta Galbenă este un loc în care totul este galben, inclusiv ființele care locuiesc acolo. Banca lui este chiar lângă geam, motiv pentru care privirea lui este mai tot timpul îndreptată spre pomii din curtea școlii. Doamna profesoară de română îl vede mereu visător, cu privirea îndreptată spre geam, de parcă ar aștepta să vadă pe cineva sau ceva care să-l trezească la realitate. I-a atras atenția de mai multe ori despre acest lucru, chiar i-a atenționat și pe părinții săi, dar în zadar, copilul este visător!
Este seară. După ce și-a terminat de răsfoit revistele pe care le-a primit de la Matei, prietenul său, care este cu un an mai mare ca el și care dorește să se facă inginer constructor când va fi mare, se gândește să doarmă. Mâine are o zi grea. Are test la istorie și la biologie. Și-a învățat lecțiile, nu-și face probleme că nu se va descurca. Se ghemuiește în patul primitor și călduț și începe să se gândească la Planeta Galbenă. Oare acolo există mașini? Cu ce se deplasează la serviciu cei care locuiesc pe această planetă? Oare ce limbă vorbesc? Oare ce mănâncă? O sumedenie de întrebări îi vin în minte. Dar, încetul cu încetul, somnul cel plăcut îl cuprinde. Deodată, aude strigătul mamei:
Trăia odată un băiețel tare mofturos, care agita și supăra mereu, pe toți cei din jurul său. Se numea Clopoțel. Deși era sfătuit cum să se poarte, ce atitudini să adopte în anumite situații, acesta nu asculta de nimeni și începuse să fie din ce în ce mai singur. Prietenii îl ocoleau din cauza comportării lui.
Într-o zi, venind acasă de la școală, își aruncă ghiozdănelul într-un colț al camerei, hainele la fel, intră încălțat în bucătărie, se așeză furios la masă și bătu cu lingura într-o farfurie, cerând să i se aducă imediat mâncarea. Bunica și mama i-au repetat, ca de fiecare dată, că nu este frumos să se poarte în acest fel: nu a salutat, nu și-a așezat frumos ghiozdanul și lucrurile, nu a păstrat curățenia, nu s-a spălat pe mâini, nu a așteptat cu calm să i se aducă de prânzul. Băiețelul a auzit, dar după masă nici măcar nu a mulțumit, ci a plecat în grabă în curte să se joace, făcând o gălăgie de nedescris, încât vecinii i-au atras atenția pentru lipsa lui de respect. Mai mult, a împrăștiat jucăriile prin curte, și-a murdărit hainele. După ore în șir de joacă, a obosit, de teme nici nu mai putea fi vorba, așa că s-a îndreptat spre dulapul din bucătărie, a luat o plăcințică făcută de bunica și a adormit foarte repede.
A început să viseze... Se afla pe un câmp frumos, cu flori vesele și gingașe care salutau soarele de aur, de pe bolta de mătase a cerului de vară. Mergând la întâmplare, zări o cale ferată și un tren care părea că așteaptă. După ceva timp de ezitare, Clopoțel urcă și intră în vorbă cu domnul din locomotivă. Îl întrebă dacă poate urca și încotro se îndreaptă acel tren. Acesta i-a răspuns calm că pe el îl așteaptă și că va avea o călătorie interesantă. Mai mult, domnul l-a asigurat că nu e nevoie de bilet. Clopoțel urcă, puțin nedumerit, se așeză în primul vagon. Preferă un loc la fereastră, își întinse picioarele pe bancheta din față, lăsând urme de praf pe catifeaua acesteia. Îndată, zări o doamnă care i-a atras atenția, spunându-i că nu este politicos, mai ales că nici nu o salutase.