Era odată, dragii mei, un băiețel tare cuminte și ascultător pe nume Lucian. El se purta foarte frumos cu toate jucăriile, lucrurile pe care le avea și de aceea mămica lui, dacă avea posibilitatea, îi cumpăra tot ce își dorea. Atunci când nu avea bănuții necesari, Lucian o înțelegea și, chiar dacă nu primea lucrul dorit de el, îi dădea un pupic pe obraz mamei doar ca să nu o întristeze.
Într-o zi, mergând cu mama la o librărie, Lucian a descoperit uimit pe un raft un clopoțel argintiu de toată frumusețea. Strălucea de îți lua ochii. Se ridică pe vârful picioarelor și, ajungând la el, îl luă de pe raft ca să i-l arate mamei. Mișcat de la locul lui, clopoțelul scoase un sunet atât de cristalin încât băiatul fu fermecat pe loc de frumusețea lui. Nici mama nu putu rezista clinchetului minunat și îi cumpără lui Lucian clopoțelul care nici nu costa foarte mult.
În drum spre casă, Lucian se gândea ce va face cu el ca să îi încânte pe toți cei din jur cu sunetul lui minunat. Prima lui idee a fost să îl pună la o bicicletă ca să îl sune de câte ori vede o persoană în fața lui, pentru a o avertiza.
Încă ceva, copii,...clopoțelul nu era unul obișnuit dar Lucian nu știa acest lucru. Era un clopoțel fermecat ce putea gândi și simți ca și voi. Clopoțelul a fost foarte bucuros că un copil așa drăguț ca Lucian l-a luat să fie al lui și se gândi ce fericit va fi ca să îi aparțină.
Ajuns acasă, Lucian prinse clopoțelul de ghidonul bicicletei și plecă să se plimbe pe trotuarul din fața casei unde locuia. Când îi apărea o persoană în față el suna din clopoțel. Dar ce să vedeți, copii? Cei anunțați de clinchetul clopoțelului nu se bucurau de sunetul lui. Din contră...se încruntau, uneori mai și adresau vorbe neplăcute. Atât Lucian cât și clopoțelul se întristară pentru că nu toată lumea se bucura de sunetul cristalin. Clopoțelul zise în sinea lui: ,, - Vai, ce trist sunt! Nu pot să aduc bucurie celor din jur…’’ Iar Lucian își spuse în sinea lui: ,, - Of, nimeni nu se bucură de clopoțelul meu minunat...ce să fac cu el?’’...și în acel moment îi veni o altă idee. O văzuse el într-un desen animat: să îi pună clopoțelul la gât, pe un șiret de catifea roșie, motanului Mau ca să îl găsească mai repede când îl caută pe afară și ca să îi prevină pe șoricei în caz că se apropie. Lucian, pe lângă faptul că era cuminte, era și un mare iubitor de animale. El nu dorea ca să pățească vreun rău nici măcar un șoricel. Și așa și făcu. Îi puse lui Mau clopoțelul la gât. Mau părea că se bucură nespus de cadoul primit, mai ales că așa ajungea și mai repede în brațele stăpânului lui care îl găsea imediat. Și clopoțelul se bucura că stătea mereu la gâtul motanului pufos și astfel lua parte la nenumărate aventuri.
Dar, în curând, Mau a realizat că nu mai poate prinde nici un șoricel din cauza clopoțelului pentru că aceștia erau preveniți de fiecare dată de prezența lui. Și cum să renunți la ceva ce preferi? Atunci Mau a început să se tăvălească și să tragă sârguincios de șiretul de catifea pe care se afla clopoțelul. Vai ce s-a întristat acesta că nu a reușit să îl bucure nici pe motan cu clinchetul său minunat...
Văzându-l pe motan cum se chinuie să dea jos clopoțelul, Lucian se duse la el și îl eliberă de cordița catifelată. Zise cu voce tare: „ - De ce oare nici măcar motanul meu nu se poate bucura de minunatul clinchet?’’ În acel moment îi veni încă o idee, copii: să îl așeze pe clopoțelul argintiu în bradul de crăciun ca să se bucure și Moșul la vederea și auzul lui și, în același timp, să îl audă pe Moș când vine. Se gândea că, dacă îl va așeza la locul potrivit, clinchetul cristalin al clopoțelului îi va da de știre când Moșul va așeza cadouri sub brad. Și așa a și făcut. Când părinții lui Lucian au împodobit bradul, băiatul a așezat clopoțelul astfel încât să fie atins când cineva umblă la brad.
Clopoțelul, auzind intenția lui Lucian, se bucură nespus că îl poate vedea pe Moș dar și că va îndeplini o sarcină atât de importantă: să îl anunțe pe Lucian de sosirea cadourilor, fapt așteptat cu mare bucurie și nerăbdare de către toți copiii. Veni și noaptea de Ajun când Moșul sosește cu daruri pe la fiecare casă cu copii cuminți. Lucian adormise de mult și clopoțelul, tot așteptând, ațipise și el. Moșul intră tiptil, așeză cu grijă cadourile și nu atinse clopoțelul. Norocul lui a fost că la plecare i-a scârțâit încălțămintea Moșului. Atunci clopoțelul se trezi și, zărindu-l pe Moș cum pleacă, sună cu cel mai tare și mai cristalin sunet ca să îl trezească pe Lucian. Era spre dimineață și, auzindu-l, Lucian numaidecât sări din pat și se duse la brad. Câtă bucurie se vedea pe fața copilului! Erau multe, multe cadouri pentru că fusese tare cuminte, ascultător și înțelegător. Cât de fericit era și clopoțelul care se bucura de bucuria copilului precum și de faptul că îl zărise în fugă pe Moș Crăciun cel darnic și bun!
De atunci, în fiecare an, clopoțelul așteaptă să anunțe dintre rămurelele verzi ale bradului bucuria venirii Crăciunului, a Moșului cu daruri pentru copiii cuminți...
Publicat de:
Alecse Alina Mihaela
Profesor înv. preșcolar, la Grădinița P.P. Nr.8, Buzău.