A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fiice. Toate cele trei erau îndrăgite de tatăl lor și niciodată nu făcea diferența între ele; împăratul le făcea toate poftele și avea grijă să le fie și tată, dar și mamă după moartea mamei lor. Dintre cele trei, cea mai mică dintre ele era cea mai frumoasă, cea mai isteață, harnică și iubitoare. Ea nu se comporta ca și cum ar avea sânge regal care îi curge prin vine, ba chiar era cea mai săritoare, lucra alături de slujitori, gătea, spăla veșmintele surorilor ei, curăța palatul. Tatăl său o mustra mereu, spunându-i că acest comportament al ei este unul nedemn de o prințesă sau viitoare regină.
Într-o zi, împăratul o cheamă pe fiica cea mică la el și îi spune:
– Surorile tale și-au găsit alesul, se vor așeza la casele lor, iar tu pierzi timpul cu lucruri care nu sunt pentru tine. Când o să-ți iei statura de viitoare regină în serios?
Fiica cea mică aproape că ezită să răspundă:
– Iubesc să ajut oamenii, tată! Noi toți suntem egali, nu ne costă nimic să-i ajutăm pe cei din jurul nostru.
– Draga mea, e vremea ca și tu să-ți găsești alesul. Nu e timp de amânat! I-am promis mamei tale că până îmi vor trece cele 70 de primăveri, fiecare dintre voi va fi căsătorită și demnă de a conduce regatul.
Fata plecă capul și ascultă sfioasă vorbele tatălui său.
– Mâine, la răsărit, voi da sfoară în țară că fata mea cea mică își caută alesul. Tu trebuie doar să-l alegi pe cel mai vrednic dintre aceia care vor veni pentru a-ți curta inima.
Zis și făcut! În zorii zilei următoare, tot regatul știa că fiica cea mică a împăratului își caută soț. Fel și fel de bărbați: fie oameni simplii, fie prinți veritabili ori fii de crai au venit să demonstreze prințesei că ei sunt cei mai potriviți oameni alături de care aceasta să-și petreacă întreaga viață. Printre aceștia se găsea și fiul fierarului, cu care fata își petrecea zile de-a rândul și cu care copilărise.
Zilele treceau, iar prințesa nu se putea apropia de niciunul dintre aceștia, mai mult decât era deja de fiul cel mic al fierarului. Împăratul a observat acest lucru și, deși, nemulțumit fiind de alegerea fetei lui a lăsat-o pe aceasta să întregească legătura dintre ei.
Timpul curgea, iubirea lor se contura din ce în ce mai mult și mai frumos, iar împăratul era profund dezamăgit de alegerea fetei și de faptul că soțul său era un biet fiu de fierar, iar celelalte două fete ale sale erau căsătorite cu unii dintre cei mai bogați, frumoși și cunoscuți fii de împărat de peste șapte mări și șapte țări.
Zile negre au venit la palat; fratele vitreg al împăratului îi declarase război, voia palatul și tot ce îi aparținea. Lupte și bătălii crâncene s-au ținut la palat, toți luând parte la acestea, printre care și fiul fierarului, sufletul pereche ale fiicei celei mici. Împăratul le spune celor trei bărbați din viața fiicelor lui:
– Celui care va izbuti să-l învingă pe fratele meu cel vitreg, îi voi datora întreaga mea avere.
Deși afirmase un lucru atât de mare, nu avea încredere că va reuși să facă una ca asta soțul fiicei celei mici și își pune toată încrederea în ceilalți doi gineri.
Cei doi fii de împărat au plecat la luptă pe rând. Primul a adus cu el o armată de o mie de oameni și sute de săbii din argint. Acesta n-a reușit să învingă armata Împăratului Întunecat. După eșecul acestuia, celălalt ginere a plecat la război cu o armată de două mii de oameni și sute de săbii din aur. Nici acesta n-a izbutit în lupta cu Împăratul Întunecat.
Împăratul își pierduse orice speranță de a-l învinge pe fratele său.
Ginerele cel mai mic, pleacă la luptă cu o singură sabie de fier care era bine lucrată de tatăl său, fierarul. După trei zile în care lipsise, apare la palat cu sabia în mâna dreaptă, iar în cealaltă îl purta pe Împăratul Întunecat care era frânt și fără vreo putere.
Împăratul rămâne uimit, soția îi sare în brațe soțului său, moment în care împăratul își pleacă capul în fața fiului de fierar și spune:
– Regatul este al tău! Nu există om mai demn de a-l conduce decât tine!
Și astfel, fiul de fierar devine un împărat cu suflet și inimă de om simplu care trăiește în armonie deplină cu toți oamenii ce-l înconjoară.
Nu bogăția din punga cu galbeni sau puterea îl face pe om să se numească om, ci bogăția din inimă.
- Publicat de:
Dudu Bianca-Alexandra
Profesor înv. preșcolar la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Hărman, jud. Brașov.