Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Într-o lume invadată de mijloace electronice, lectura trebuie privită nu numai ca o capacitate a oamenilor de a descifra și folosi informațiile tipărite, ci și ca o abilitate de viață, ca un comportament ce contribuie la menținerea și îmbunătățirea stării de sănătate și a echilibrului mental.
Din perspectiva învățării, procesul fundamental al devenirii umane, cititul sau lectura contribuie la dezvoltarea vocabularului, a concentrării și a raționamentului, la formarea unei atitudini empatice, dar și a percepției sociale, și, nu în ultimul rând, la dezvoltarea inteligenței emoționale. Pe scurt, lectura ajută la dezvoltarea intelectuală, cognitivă, emoțională și socială a unui om.
Până nu demult era încetățenită ideea că lectura sau cititul debutează odată cu intrarea copilului în școală. În ultima perioadă, este unanim acceptată părerea conform căreia cititul debutează înainte de debutul școlarității prin așa-numită literație emergentă, ce reprezintă dezvoltarea timpurie, în cadrul familiei, a unor abilități de citit-scris la copii. Mai corect ar fi să numim aceste abilități ca abilități de pre-literație ce apar în paralel cu dezvoltarea limbajului, a vorbirii și a auzului la copiii de vârstă mică. Toate aceste activități asigură un debut foarte bun copiilor în școală, care la vârstă de 5-7 ani, pot face față cu succes învățării cititului deoarece stadiul pre-citirii (al pregătirii pentru citit) a fost deja parcurs.
Pe lângă inteligența logico-matematică și cea lingvistică ce pot fi măsurate și comparate cu ajutorul testelor de determinare a coeficientului de inteligență (IQ), mai există și alte tipuri de inteligență numite inteligențe emoționale.
Dr. Howard Gardner, profesor de educație la Universitatea Harvard, sugerează că noțiunea tradițională de inteligență bazată pe testarea coeficientului de inteligență este prea limitată și susține că există un spectru larg de inteligențe, printre care și inteligența interpersonală. O persoană care are un nivel ridicat al acestui tip de inteligență reușește să colaboreze foarte bine cu cei din jurul său, obținând un randament maxim în cadrul activităților de grup. O astfel de persoană, atunci când are o problemă, nu zice: Lasă-mă puțin să mă gândesc și apoi îți transmit concluzia, ci Să discutăm împreună această problemă pentru a o înțelege mai bine.
Această inteligență interpersonală are patru componente esențiale: organizarea grupurilor, negocierea soluțiilor, relațiile personale, analiza socială. O astfel de persoană poate fi un excelent lider, un mediator, un partener sau un consilier. Pentru cadrul didactic, ar fi ideal ca toate aceste componente să fie bine dezvoltate. Meseria sa implică un contact direct cu un grup de persoane și trebuie să știe cum să gestioneze relațiile cu aceștia. Copiii sunt influențabili și schimbători, iar dorința lor de afirmare nu trebuie să intre în conflict cu autoritatea învățătorului.
Dintre cele trei componente ale spiralei educației, predare-învățare-evaluare, cea din urmă este considerată un subiect sensibil în orice sistem de învățământ deoarece efectele acțiunilor evaluative se fac simțite nu numai în interiorul sistemului educațional, ci și în afara sistemului.
Pe de alta parte, între instruire-învățare-evaluare există o relație de intercondiționare reciprocă, fiecare dintre ele realizându-se prin raportare la celelalte. Nu este corect să evaluăm ce nu s-a predat, respectiv învățat, dar nici nu are sens să se predea, respective învăța, ceea ce nu se evaluează.
Este știut faptul că evaluarea își dovedește necesitatea din cel puțin trei perspective: a cadrului didactic responsabil de formarea elevilor, a elevului și a societății ca beneficiară a “produselor” sistemului educațional.
Educația este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, în fiecare moment un subiect individual sau colectiv, acționând asupra unui obiect individual sau colectiv, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor prezente și de perspectivă, cât și potențialului său bio-psihic individual.
Educația durează pe tot parcursul vieții și are ca scop să dezvolte responsabilități și independențe. Prin educație, indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul așteptărilor societății.
Principiile didactice sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază organizarea și desfășurarea procesului de învățământ în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Potrivit declarației adoptată la Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, adoptată în 1989: „Copiii acestei lumi sunt inocenți, vulnerabili și dependenți. Ei sunt de asemenea curioși, activi, plini de speranță. Viața lor ar trebui să fie una de bucurie și pace, de joc și învățare și creștere. Viitorul lor ar trebui modelat în armonie și cooperare. Ei ar trebui să se formeze prin lărgirea orizonturilor și dobândirea de experiență .”
În opinia lui Denham (1998) dezvoltarea emoțională reprezintă capacitatea imensă de a resimți, a recunoaște și de a exprima o varietate de emoții precum și de a recunoaște și a interpreta prezența acestora la alții și de asemeni abilitatea de a face față emoțiilor intense și de a regla exprimarea acestora, de a dezvolta empatie pentru ceilalți, și de a putea construi și menține o relație.
Emoțiile reprezintă centrul sufletului nostru. Au o funcție comunicativă care le permite copiilor de la o vârstă fragedă să-și exprime nevoile. Emoțiile permit părinților să răspundă acestor nevoi oferind îngrijirea potrivită. Odată cu apariția limbajului emoțiile devin mai complexe: copilul poate să exprime ce îl neliniștește, de ce îi este frică. (Leblanc et M.Martel, 2011).
Comunicarea este esențială pentru specia umană. A comunica înseamnă a transmite unele informații cu privire la ceea ce gândim, simțim, dorim, unei alte persoane. În cadrul relației profesor-elev comunicarea este baza procesului de predare-asimilare a cunoștințelor.
Comunicarea didactică este un proces de transmitere a mesajelor, între emițător (cadrul didactic) și receptor (elev), pe baza programelor școlare, în cadrul procesului de învățământ sau în afara acestuia, în diversele forme ale educației (nonformală, informală).
Comunicarea didactică are unele caracteristici, după cum urmează: Mesajul transmis trebuie să fie explicit, pentru ca astfel conținutul transmis să poată fi receptat; Conținutul mesajului trebuie să fie structurat după o logică pedagogică, adică să vizeze înțelegerea acestuia; În transmiterea mesajului, cadrul didactic trebuie să se implice activ, adică să selecționeze, organizeze și personalizeze conținuturile; Combinarea la clasă a formelor de comunicare (exemplu: scris/oral).