Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Având în vedere influența semnificativă pe care competențele emoționale o au asupra întregii dezvoltări a copilului și a adultului de mai târziu, formarea și dezvoltarea acestora trebuie urmărită în mod sistematic de către toți adulții din jurul copiilor. Aceasta înseamnă că pe lângă oportunitățile de joacă oferite copilului, educatoarea trebuie să desfășoare și activități specifice în care să aibă oportunitatea să ghideze efectiv comportamentul copiilor. Aceeași atenție trebuie acordată și abilităților sociale și cognitive care, și ele trebuie cultivate în mod sistematic prin activități organizate în acest scop.
La vârsta preșcolară copiii achiziționează 80% din abilitățile pe care le vor folosi mai târziu ca adulți. Abilitățile sociale și emoționale reprezintă resurse importante care le permit copiilor și adulților de mai târziu să se adapteze la diferite contexte de viață. Studiile arată că abilitățile emoționale susțin dezvoltarea cognitivă în perioada preșcolară, dar și adaptarea la școală, atât direct, cât și indirect, prin contribuția lor la dezvoltarea abilităților sociale. (Blair, 2002)
Formarea și dezvoltarea capacității de comunicare orală și scrisă a elevilor este un obiectiv esențial al procesului de învățământ începând cu clasele primare și continuând pe tot parcursul școlarității. Cu toate că nu sunt constituite în unități de conținut aparte, compunerile reprezintă rezultanta unei activități intelectuale care implică sinteza cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor dobândite de elevi la lecțiile de comunicare în limba română precum și la alte discipline de învățământ dar și în afara școlii. Ele reprezintă cel mai generos prilej de valorificare a experienței de viață ,de manifestare a imaginației creatoare a elevilor. Compunerea școlară este o întreprindere dificilă, migăloasă și pretențioasă. De fapt, ea ilustrează nivelul general de pregătire a unui elev și modul în care acesta stăpânește limba română la un moment dat al evoluției sale școlare.
La nivelul claselor primare putem vorbi de compunere-expunere. În general, expunerea vizează segmentul lingvistic de verbalizare orală, fără a exclude însă ideea că o expunere riguroasă se va putea baza pe o organizare în scris a ideilor, a planului și a întregii relatări. Cu alte cuvinte, expunerea poate reprezenta acea perioadă de „gestație, incubație, iluminare” către actul creativ pe care îl presupune compunerea. Compunerea este un act elaborat într-o suită de procese în care elevul devine progresiv, capabil să se exprime coerent, logic, articulat în context cu acces spre valorile expresive ale limbii dar în măsură să inducă și stări emoționale ,sentimente cu conținut moral, estetic.
Primele elemente ale limbajului artistic se învață încă din perioada preșcolarității. Acestea se reiau în școala primară și sunt conștientizate de către elevi într-o mai mare măsură.
Ca îndrumători ai elevilor noștri, căutăm, în primul rând, existența unei predispoziții, pentru a le forma și dezvolta aceste aptitudini artistice.
De mai multe ori, la întrebarea: „Ce vreți să deveniți?”, cel puțin trei elevi îmi răspund că vor să devină pictori și arhitecți și pentru mine nu este puțin lucru.
În cadrul orelor de Arte Vizuale și Abilități Practice dezvoltăm aptitudinile artistice, imaginația creatoare și gândirea elevilor noștri. De asemenea lărgim orizontul de cunoaștere al acestora.
Specie plastică a satirei, caricatura este în același timp exprimarea critică a unei idei și oglindire focalizată a unei realități denaturate, ale cărei exagerări voite stârnesc atenția dar și râsul privitorului. Intre toate reprezentările artistice ale realității, caricatura își dovedește succesul prin puterea sa de a-l atrage pe privitor si de a-i capta atenția și interesul, fiind astfel nu doar un mijloc de exprimare artistică ci și un extraordinar instrument științific de cunoaștere și înțelegere.
Având ca rol principal transmiterea unui mesaj critic, putem afirma că în esență caricatura este o exprimare simbolică, o stilizare a elementelor realității, cu un grad mai mare de abstractizare. Imaginea caricaturală astfel nu mai constituie sursa a cunoașterii ci și mijloc al acesteia. Caricatura creează așadar un spațiu artistic focalizat și schematizat în care detaliile în loc să încurce percepția esențialului o facilitează. Iată de ce caricatura trebuie să fie o reprezentare cât mai simplă, fără prea multe elemente care să distragă atenția, singurele detalii necesare fiind exagerările voite realizate în scop critic și satiric. De aceea putem afirma despre caricatură și că trebuie să evite reprezentarea panoramică, adică să fie mai mult o mascotă decât o machetă, mai mult un portret decât un peisaj. Astfel caricatura va avea cu atât mai mult impact cu cât nu va avea prea multe elemente, tocmai pentru a nu distrage atenția de la ideea reprezentată. Reprezentarea elementelor în caricatură poate fi în mod simbolic eliptică, adică să cuprindă numai acele părți ale realității care interesează pentru mesajul transmis- astfel spre exemplu omul ce face rău naturii poate fi reprezentat doar prin piciorul ori mâna ce distruge florile.
Excursia și drumeția cultivă dorința de a călători, de a cunoaște, de a ști cât mai mult, de a câștiga prin propriile forțe cunoștințe noi, de a se supune unui program de lucru în care activitatea intelectuală este împletită cu munca fizică.
Cadrul didactic are în excursie numeroase posibilități de a traduce în viață sarcinile procesului instructiv-educativ. Datorită faptului că este poate mai apropiat de elev decât în școală, reușește să-l cunoască mai bine în toate manifestările lui și, ca atare, să poată realiza mai fructuos sarcinile educației morale.
Excursia și drumeția mai contribuie într-o largă măsură și la educația estetică a elevilor, constituie un prilej de stimulare a creației artistice, de cunoaștere a artei populare etc.
Excursiile organizate au multiple valențe de informare și educare a copiilor. Acestea, bine pregătite, sunt atractive la orice vârstă pentru că se desfășoară într-un cadru nou, stârnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoștințe, chiar dacă reclamă efort suplimentar.
O părere larg răspândită printre teoreticienii pedagogiei românești de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în special printre cei din Transilvania, era aceea că, prin educație, ființa umană trebuie să asimileze valorile și să dezvolte însușirile specifice națiunii căreia îi aparține. Scriitorul și jurnalistul transilvănean Ioan Slavici afirma: Menirea firească a școlii nu e să dea învățătură, ci să deștepte cultivând destoiniciile intelectuale în inima copilului, trebuința de a învăța toată viața.
De asemenea, Simion Mehedinți dezvoltă o concepție pedagogică unică printre pedagogii români din acea vreme și care amintește de adevăratul înțeles al ”școlii active”, așa cum a fost el clarificat de Edouard Claparède. Acesta consideră că unul dintre scopurile prioritare ale educației îl reprezintă formarea caracterului, ca efect sinergic atât al însușirilor din naștere, cât și a celor determinate prin educație, prin deprinderi și obișnuințe.