Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Poveștile incită imaginația copilului, tendința lui spre miraculos, fantastic, imaginar. Esențialul este redat prin personaje îndrăgite sau blamate de copii în concordanță cu modul de receptare al eticului de către copil - în bun și rău. Faptele personajelor din poveste sunt spectaculoase, cu rol moralizator, prin antiteza dintre bine și rău. Copiii participă afectiv, verbal sau non-verbal, încurajează sau condamnă personajele, iau atitudine. Așa ajung copiii să audă despre o lume paralelă, despre o lume fantastico-științifică, despre planete, despre personaje reale sau inventate.
Copilul care ascultă cu nesaț povestea, se poate identifica pe plan imaginar eroului basmului; el rămâne în universul lui infantil și, în același timp, se vede în lumina basmului, crescut și învingător. Visând să ajungă repede mare și voinic, el înțelege și învață pe nesimțite, prin desfășurarea peripețiilor basmului, că va trebui să treacă el însuși prin încercări care să-i verifice înțelepciunea, curajul, îndrăzneala, puterea de a păstra un secret, de a-și impune legi de conduită și de a asculta sfaturile celor mai mari, de a nu se lua după aparențe și de a nu se lăsa convins cu ușurință. Copilul poate învăța ce înseamnă prietenia și care sunt aspectele pozitive ale vieții. Mai mult, va încerca să fie mai prietenos, bun, prieten cu alți copii, de ajutor, precum personajele din poveste. Cu ajutorul personajelor de poveste, copilul va reuși chiar să își depășească anumite frici. Binele și răul sunt două concepte pe care cel mic le poate distinge încă din primii ani de viață. Copilul înțelege că există anumite reguli și conduite ce se aplică în fiecare zi. Aceste reguli trebuie respectate, deoarece, în lipsa lor, nici o societate nu poate funcționa. De asemenea, va înțelege că dacă nu respecți aceste reguli de conduită, devii personajul negativ, precum cel din poveste, iar personajul negativ, întotdeauna suferă consecințele faptelor sale.
Lectura este actul prin care cititorul intră în contact cu textul literar. În procesul de formare a deprinderilor de lectură, învățământul de toate gradele are datoria de a face un triaj al valorilor, urmărind realizarea unei receptări active, adecvate și cât mai cuprinzătoare a textului literar.
Opera literară nu este obiect de contemplare, ci un întreg în care, alături de autor, apare, ca partener, cititorul. Textul literar trebuie să devină o sursă de informare, un stimul al gândirii, al sentimentelor cititorului. Înțelegerea celor citite este o necesitate; valorificarea celor citite, de asemenea! Înțelegerea și valorificarea oricărui text literar cer cunoașterea și aprofundarea, de către fiecare elev, a unor noțiuni de teorie literară,care-l fac pe acesta, din simplu cititor, unul avizat, chiar de la vârsta fragedă a ciclului primar.
Prin studiul textelor propuse de programa și manualele de Limba și literatura română, elevii devin posesorii unor capacități intelectuale, afective și morale pe care, indubitabil, nicio disciplină de învățământ nu le poate furniza. Își însușesc, de-a lungul întregii școlarități, limba sfântă a neamului până la un adecvat nivel de competentă lingvistică, învață despre efortul creator al înaintașilor pe tărâmul literaturii române și universale, de fapt, învață să iubească, să păstreze și să perpetueze creațiile literare.
Educația, de la naștere până la maturitate, este un amestec de factori și influențe. Două instituții, însă, joacă un rol primordial și au responsabilități educaționale formale în fața legii și a societății: familia și școala.
Părinții sunt primii și cei mai importanți educatori ai copilului, nu doar pentru că este un rol pe care și-l asumă încă de la naștere, ci mai ales pentru că responsabilitatea educației tinerilor le revine lor. Ei sunt cei care trebuie să pună la punct bazele intelectuale și emoționale ale vieții sale în societate și să-și dezvolte atitudinile și valorile adecvate. Rolul lor este decisiv deoarece viitorul copiilor este puternic condiționat de primii ani de viață. Pentru ca școala să-și poată juca rolul, părinții sunt în continuare cei care au obligația legală de a asigura prezența și participarea activă a copilului. Astfel, părinții trebuie să-și educe copiii, în timp ce statul trebuie să-i formeze ca buni profesioniști și cetățeni.
Schimbările profunde din societatea modernă au afectat enorm structura tradițională a familiei în ultimele decenii și sunt, de asemenea, în proces de bulversare a sistemului educațional. Cert este că, în prezent, nici familia, nici școala nu sunt, pe cont propriu, capabile să transmită tinerilor toate cunoștințele, aptitudinile și valorile de care au nevoie pentru a reuși integrarea lor în societate.
Am avut dintotdeauna convingerea că relațiile dintre oameni pot cunoaște o îmbunătățire continuă prin comunicare. Dar nu orice fel de comunicare, ci una cu adevărat eficientă. Pentru întărirea acestei idei, mi-am propus să vă împărtășesc un scurt fragment din lucrarea mea de grad I, care este structurată pe tema comunicării.
Este bine cunoscut faptul că, pe parcursul învățământului obligatoriu, elevii trebuie să dobândească acele opt competențe-cheie, să-și formeze în primul rând competențele de comunicare indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională. Aceștia vor fi capabili să se exprime corect, clar și coerent în limba română, să asculte, să înțeleagă și să producă mesaje orale și scrise, în diverse situații de comunicare. Fiind deopotrivă o disciplină din curriculumul național și limbă de școlarizare, studierea limbii și literaturii române asigură formarea competențelor de comunicare necesare în toate domeniile de cunoaștere și de activitate.
Cea mai mare problemă cu o comunicare este iluzia că este completă. (George Bernand Shaw)
Etimologic, comunicare provine din cuvântul latinesc communicare (punere în comun, împărtășire) și din communis (ce aparține mai multora sau tuturora). Așadar, comunicarea nu se realizează doar prin mijlocirea locutorilor, după cum foarte bine precizează Jean-Claude Abric, ci prin existența interlocutorilor. Pentru ca procesul comunicării să fie complet, este nevoie de participarea activă a fiecăruia dintre cei prezenți, informația neparcurgând doar drumul către receptor, ci întorcându-se la emițător sub forma de feedback.
Comunicării în context educațional îi este însă nepermis să devină parțială. Fiecare participant la actul comunicării ar trebui să se asigure că mesajul transmis de emițător a fost înțeles în mod corespunzător, emițătorul, la rândul său, asigurându-se că informația dorită a fost însușită de receptorul său.
Liliana Ezechil delimitează două sensuri ale conceptului de comunicativitate. Prin comunicativitate se poate înțelege „procesul transmiterii de informații”, dar și „disponibilitatea partenerilor la schimbul informațional”, în care „accentul se pune pe cei ce comunică”. În contextul predării-învățării-evaluării, relevant este mai cu seamă cel de-al doilea înțeles. În cazul în care cadrul didactic s-ar concentra exclusiv pe transmiterea de informații, ne-ținând cont de reacțiile sau de feedbackul elevilor, ar exista riscul apariției unor bariere în comunicarea educațională. Iluzia că o comunicare este completă poate marca negativ experiența de învățare a educabililor: „calitatea procesului instructiv-educativ este într-o relație directă cu calitatea proceselor de comunicare”. Prin urmare, în profilul cadrului didactic, competența de a comunica este indispensabilă: aceasta „este considerată o componentă esențială a aptitudinii pedagogice”.
Cunoașterea, promovarea și valorificarea elementelor de cultură și tradiție populară la preșcolari
Poporul român, așezat de veacuri pe aceste meleaguri a moștenit o bogată zestre spirituală. Bogăția lingvistică este cuprinsă în toate genurile literare ale creațiilor populare: doine, balade, basme și legende, proverbe și zicători, poezii.
Bogăția spirituală mai cuprinde toate creațiile meșteșugarilor, obiecte de lemn, țesături, cusături și broderii, dar și bucatele tradiționale.
În cadrul procesului complex și îndelungat de formare a personalității copilului, cunoașterea obiceiurilor, a tradițiilor populare, are o importanță deosebită datorită conținutului de idei și de sentimente pe care le transmit.
Dansurile populare sunt un mijloc puternic de a trezi în sufletul copiilor dragostea pentru plaiul natal, îi familiarizează pe aceștia cu melodiile populare românești de joc specific zonei în care trăim.