Evoluția raportului dintre actorii educaționali

Educația constituie obiectul de studiu al pedagogiei, iar din etimologie știm că termenul de pedagogie își are originea în cuvintele grecești pais/paidos, care înseamnă copil și agoge care înseamnă conducere sau îndrumare.

Exact definiția de mai sus ne face să considerăm că modelarea personalității, formarea omului virtuos prin cunoașterea binelui, pregătirea omului pentru integrare socială – în mod conștient, sistematic și organizat se realizează prin educație.

„A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și bună cuviință a copiilor și tinerilor, a-1 crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a formă un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte : artă mai mare decât această nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, artă educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare.” (Ioan Hrisos-tom, apud, D. Fecioru, 1937, p. 9).

„Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvoltă în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil.” (Kant, 1992, p. 17).

În perioadele de început, putem afirmă că pedagogia și educația au avut un parcurs diferit, decalat. Educația a apărut în formele sale rudimentare în același timp cu omul și cu stabilirea primelor comunități sociale, în schimb ce pedagogia s-a definit că o reflecție teoretică a educației. Pe parcursul dezvoltării pedagogiei până la nivelul de știință se delimitează clar două perioade diferite : pedagogia preștiințifica și pedagogia științifică.

În prima perioada, cea a pedagogiei preștiințifice doar unul dintre cele 3 criterii de legitimare era parțial conturat, și anume acela că educația este obiectul pedagogiei. În perioada de început ideea principală a educației o reprezenta socializarea copiilor în vedere pregătirii lor pentru integrarea și viață în comunitate. Educația venea prin contactul direct cu comunitatea și cu membrii mai înțelepți și bătrâni ai familiei – bazat pe înțelepciunea comunității iar conținutul educației era unul impus prin reguli rigide și controlate, în vederea atingerii unui anumit punct în evoluția copilului, punct favorabil comunității.

Ulterior pedagogiei practice a urmat pedagogia filozofică, bazată pe idei filozofice afirmate de către membrii mai înțelepți ai comunității, toate aceste idei având însă un caracter speculativ. În această perioada de pedagogie filozofică se disting trei mari etape: etapa pedagogiei Antichității grecești, etapa pedagogiei Evului Mediu și etapa pedagogiei Renașterii.

Pedagogia Greciei Antice a fost dominată fără doar și poate de ideile filozofice ale lui Socrate, chiar și ideile mult mai definite exprimate de Platon și Aristotel au fost puternic influențate de filozofia lui Socrate. Acesta din urmă acorda mare importantă educației morale, în scopul formării virtuții prin cunoașterea binelui și cunoașterea de sine. Conform lui Socrate, virtutea nu putea fi predată sau învățată, ci o consideră un dar divin care trebuia descoperită.

“A te cunoaște pe ține însuți este începutul înțelepciunii și cea mai mare plăcere, în fața căreia toate celelalte trebuie să stea în urmă.” (Socrate)

În lucrarea să, Republica, Platon a mers mai departe însă și a afirmat că educația trebuie să aibă un loc aparte iar scopul acesteia este să dea corpului și sufletului perfecțiunea de care sunt capabile. Acesta s-a detașat cumva de ideile lui Socrate și afirmă că educația trebuie să formeze bunele deprinderi și să dezvolte aptitudinile. Tot Platon a fost primul care a considerat etica ca fiind o disciplină filozofică care se ocupă de virtute și valori, de aceea putem afirma că filozofia din Grecia Antică a creionat fundamentele eticii pedagogice. La fel ca Socrate, Aristotel considera că scopul educației constă în dobândirea virtuții însă merge mai departe și trasează o teorie că ideile și cunoștințele nu sunt înnăscute, ci vin din exterior, din contactul cu lumea, prin intermediul simțurilor. Astfel că, filozofia antică susține dobândirea binelui și al adevărului printr-o cunoaștere rațională, prin educație și prin instruire.

Pe de altă parte, pedagogia în Evul Mediu a reprezentat o perioada destul de săracă în conceperea ideilor pedagogice însă s-a dezvoltat în privirea organizării educației; în această perioada dezvoltându-se două modele educaționale: cel religios (potrivit pentru cei care se pregăteau pentru viață monahală) și cel laic (adresat nobilimii). Tot în această perioada, filozofia și ideile filozofice devin subordonate teologiei.

Perioada Renașterii rămâne perioada cea mai bogată, fertilă în cultură din istoria omeniri, plină de mari gânditori și filozofi care și-au pus amprenta în timp cu realizările lor, chiar și în domeniul pedagogiei. Educația renascentistă este bazată pe idea de baza a umanismului, aceea că omul este mai presus că orice, prețuirea și încrederea acestuia. Educația umanistă era una focusată pe nevoile individului și pe cunoașterea realității. Ideea lui Erasmus este cea care rămâne că fiind definitorie pentru această perioada a educației, metaforă prin care compară copilul și educația cu un câmp arat însă neînsămânțat, ceea ce ne arată că, deși baza, natura copilului este bună, această tot trebuie educată.

Secolul al XVII-lea reprezintă începutul pedagogiei științifice, o perioada în care pedagogia s-a definit ca un domeniu de sine stătător, când s-a constituit ceea ce unii specialiști numesc “tradiția pedagogică”, și tot în această perioada s-au conturat sistemele de gândire pedagogică. În această perioada s-au conturat unele “mituri fondatoare” incarnate exprimate de reprezentanți de seamă ai domeniului.

Concepția pedagogică a lui Jan Amos Comenius a fost influențată de numeroase idei contradictorii cum ar fi: ideile pedagogice ale lui Luther, Rablais, umanismul Renașterii și ideile și practicile din educație din perioada Renașterii. Lăsând la o parte predecesorii săi, Comenius a făcut un pas înainte către dezvoltarea unui amplu sistem de gândire pedagogică, de asemenea Comenius a dat startul unui concept de organizare al educației, dintre care amintim: organizarea învățării în baza unei colectivității de elevi (primele săli de clasa) de aceeași vârstă, raționalizarea timpului alocat școlii (an școlar, săptămâna), introducerea lecției că formă de educare, menționarea structurii și a modului de organizare a unei lecții.

Pe lângă Jan Amos Comenius, alți mari cercetători, și anume Emile Durkheim si Jean Jaques Rousseau și-au lăsat amprenta asupra pedagogiei pe parcursul timpului, elaborând alături de Comenius ceea ce se numesc ”mituri fondatoare” ale pedagogiei ca știință. Emile Durkheim, unul dintre cei mai mari sociologi ai perioadei a fost preocupat de aspectele sociologice ale realității, ajungând la concluzia ca educația este una din componentele cele mai semnificate ale acesteia. Acesta a afirmat că abordarea cea mai potrivită a educației este cea sociologică, capabilă „să pună în evidență adevărata natură a educației.” (Păun, p.46, 2017), existând o legătură mare între cadrul social și cel educațional.

Pe de altă parte, Jean Jaques Rousseau, unul dintre cei mai mari pedagogi ai secolului XVII, și-a lăsat amprenta asupra educației în sensul că a influențat stabilirea pedagogiei ca domeniu științific.

Organizarea sistemului de învățământ, funcțiile, conținutul și principiile de funcționare se raportează la condițiile social-istorice, respectiv la cerințele societății contemporane. În încercarea de a răspunde la cerințele societății contemporane sistemele naționale de educație și responsabili lor s-au situat pe două poziții opuse : cei sceptici care consideră că sistemul de educație nu are un rol important în pregătirea lumii de mâine și în construirea unui viitor mai bun, iar pe cea de-a două poziție specialiștii contemporani, care susțin puterea educației și capacitatea acesteia de a contribui, cu resursele sale specifice, la construirea viitorului.

Prin structură și conținut, sistemul educațional trebuie să corespundă unor norme și exigențe deja stabilite printr-o structura rigidă, autoritară în care doar dascălul emite cunoștințe prin transmiterea și însușirea de informații “corecte” în mod definitiv. Sistemul educațional de astăzi trebuie să abordeze o viziune holistică pentru a putea identifica și rezolva marile probleme cu care acest sistem educațional se confruntă. ”Progresul se face prin contestarea terenului bătătorit, nu prin respectarea tradițiilor.”

Educația este un factor de progres social, iar dintre toate activitățile sociale nici o altă activitate nu necesită o selecție mai riguroasă a resurselor umane că activitatea din învățământ.

Realitatea contemporană ne arată că rolul școlii nu și-a pierdut importantă, ci din contra, acesta a devenit mult mai mare din prisma contextului actual, care solicită cât mai mult împletirea acesteia cu caracterele și comportamentele sociale.

În prezent, putem vorbi despre o educație permanentă, pentru că datorită schimbărilor din lumea actuală, explozia demografică, evoluția științelor, etc., crește și necesitatea de învățare, și cum spunea filozoful ceh Comenius : “Pentru fiecare om, viață sa este o școală, de la leagăn până la mormânt.”

Reprezentând o instituție esențială pentru orice societate, un vector important al evoluției pe plan cultural, social și economic, câmpul educațional școlar a trecut prin multe schimbări, influențate de 3 dintre cele mai importante evenimente din societate modernă: industrializarea, diferențierea și instituționalizarea câmpurilor sociale și raționalizarea activităților sociale. Însă odată cu modernizarea societății și cu includerea școlii în planul de dezvoltare economica, aceasta nu a fost pregătită pentru asumarea acestui rol. Încă se discută despre o criză pe plan educațional, de aceea mulți au adus critici și și-au exprimat rezervele cu privire la faptul că școala nu își poate asuma întru-totul rolul fundamental educațional al societății.

Într-un cadru în care reformele din sistemul educațional erau reduse, singura structura puternică, a rămas și rămâne clasa de elevi. ”Școala și-a dezvoltat un sistem de norme și valori, obligatorii și nenegociabile, structuri interne bazate pe autoritate și putere, pe supremația cvasimonarhică (E.Durkheim).” (Păun, p.114, 2017).

Întotdeauna educația s-a aflat mereu în fața unor noi provocări, iar A.Hargreaves considera că în acest moment școala și societatea modernă se află într-o perioadă de tranziție între modernitate și postmodernitate. În societatea postmodernă școala pare să treacă pe lângă fenomenele specific și să se comporte în propriul fel, asemănându-se astfel cu o „organizație fosilizată”. (M.Tardif, C.Lessard, 1999) (Păun, p.116, 2017).

O provocare în educație o reprezintă și egalitatea, nefiind însă un concept nou, acesta fiind adus în discuție și cercetare încă din secolul trecut, fiind adusă în discuție alături de probleme privind drepturile omului și necesitatea de democratizare a educației.

În adevăratul sens al cuvântului, egalitatea în educație se compune din 3 componente: egalitatea accesului la educație, egalitatea reușitei școlare și egalitatea reușitei pe plan social. Toate aceste 3 componente descriu cel mai bine ce am menționat și mai sus, ceea ce se numește democratizarea sistemului de învățământ.

Amplificarea și diversificarea câmpului educațional

Educația secolului XXI reprezintă principalul mecanism de socializare și trebuie să răspundă cerințelor moderne ale prezentului, printr-o educație inovatoare și să facă parte dintr-un dialog continuu între principalii “actori” și în centrul căreia să se afle elevul.

Provocările cu care se confruntă școala actuala sunt multe, însă una dintre ele o reprezintă aducerea în discuție a conceptelor: Copilăria, unica perioadă optimă pentru educație (fapt demontat de către specialiștii din domeniul psihologiei dezvoltării care au afirmat că la vârsta adultă capacitatea de învățare este identică cu cea de la vârsta copilăriei), Să-I învățăm pe copil și pe tânăr tot ce trebuie să știe la vârsta adultă (idee care a condus la importanța sociala a școlii), și Primordialitatea școlii în raport cu alte modalități sociale de instruire, formare și educare (care a dus la stabilirea unui întreg monopol al școlii asupra câmpului educațional).

Cadrul didactic este nevoit să progreseze mereu, să își mențină trează curiozitatea și dorința de inovație, deoarece succesul actului educativ este dependent de calificarea, aptitudinilor sau și de calitățile umane ale educatorilor.

(Ghe.Tomșa, 2005) “Profesia de educatoare sau învățător este complexă și nobilă, dificilă, dar și plăcută, umilă și mândră, exigență și liberă, în care mediocritatea nu este permisă, în care a ști nu înseamnă nimic dacă știință ta nu o împărtășești celorlalți cu emoție și forță spirituală.”

Aici intervine rolul relației între profesor și elev. Predarea este o activitate generală – părinții își învață copii în primii șapte ani de acasă, soțiile își învață soții (și invers) și, desigur, profesorii își învață elevii. Însă, cum am spus mai sus, a preda nu înseamnă doar a transmite niște informații, înseamnă a inspiră elevul, a-l modela și a-l pregăti pentru viitoarea să viață. Un profesor dedicat, care are o bună relație cu elevii săi va putea face din acest proces educațional unul motivant și atrăgător pentru elevul sau.

Este necesar să știm faptul că predarea și învățarea sunt două funcții diferite, două procese separate. În timp ce predarea este susținută de către o anume persoană, procesul de învățare se desfășoară în interiorul unei persoane. Pentru că aceste două procese să funcționeze bine este necesară o bună relație între profesor și elev.

Profesia de învățător/educator cere o foarte mare investiție, cognitivă dar și afectivă, de cele mai multe ori natura relației dintre profesor și elev fiind de natură afectivă. Pe lângă acțiunile cognitive, elevii dezvoltă ”strategii afective” (Păun, p.148,2017). Relația profesorului cu elevul este o relație bazată pe încredere. O bună relație dintre profesor și elev aduce după sine și motivație pentru învățare și un bun climat clasei.

Relația profesor - elev este o latură esențială a pentru un mediu educațional propice, specifică instituției școlare, în același timp, fiind un schimb de idei și concepții între conștiințe, între ființele umane, această relație deține note comune oricărei relații sociale.

Aspectele specifice relației profesor - elev apar foarte des în conținutul oricărei structuri pedagogice, oricărei viziuni asupra educației, concretizată sau nu într-un sistem de învățământ.

Ceea ce s-a schimbat, în timp, a fost modul în care a fost gestionată această relație. Nici una din direcțiile actuale ce vor fi luate în discuție nu-și pot însă asumă meritul integral al originalității ideilor despre actul educativ și implicit despre relația profesor - elev.

Cunoașterea elevilor de către cei care conduc procesul de formare, educare și dezvoltare a personalității lor, și-a găsit un loc bine stabilit în gândirea pedagogică. Pedagogia oferă o cunoaștere suficientă și eficientă de formare a elevilor. Profesorul cunoaște știința predării, iar din punctul de vedere al pedagogiei, că știință, elevii sunt percepuți că un tot omogen, având aceleași nevoi și interese. El va utiliza aceleași metode de predare pentru întreaga clasă omogenă.

Elevul poate evalua și să aibă așteptări de la profesorul său în funcție de întreg procesul de predare-învățare-evaluare, iar profesorii pot alege natura relațiilor lor cu elevii. Aceștia pot avea o relație bazată pe afecțiune sau din contra, pe indiferență, se pot limita doar a preda lecțiile, ii pot judeca pe elevi în funcție de rezultatele școlare sau poate satisface interesele proprii sau pe cele ale elevilor.

Parsons consideră că „profesorul trebuie să opteze în învățământul preșcolar pentru afectivitate, în învățământul primar pentru particularism și afectivitate, iar în cel secundar pentru neutralitate afectivă și universalism (Păun, p.160, 2017).

Cerințele noastre în ceea ce privește eficientă unui profesor se învârt în jurul unor mecanisme clare și specific pe care profesorul le face zilnic. Vorbim deci despre niște aptitudini adiționale, despre un plus perceptiv și dezvoltațional.

Există situații când profesorul pactizează cu elevul. În profesor elevul a găsit timp, răbdare, ca să-l asculte. Se găsesc soluții și profesorul le găsește printr-un mijloc de a comunica cu elevul. Elevul are energie în el și poate să se descurce și singur, are curaj. Elevul este ca un burete, care absoarbe tot ce este bun, atunci când i se explică totul, dându-i puncte de legătură. Zestrea nativă este educată, dar impulsul vine de la profesor și părinți.

Profesorul cere elevului o motivație pentru a veni la școală și operează cu abstracții cu cei care au venit să învețe. Ca profesor, importantă este practică la locul de muncă, ucenicia.

(Hameline) “În felul acesta, prin educație, s-ar putea afirma că experiența singulară a fiecăruia devine un destin plural : educatorii educă după ce ei înșiși au fost educați. Intențiile lor nu pot fi materializate decât prin intermediul instituțiilor educative.”

Omul, prin natura, este o ființă educabilă, dar în anumite limite stabilite de moștenirea sa genetică, iar dezvoltarea ei presupune îmbinarea factorilor determinanți: ereditate, mediu, educație.

Rolul profesorului este de a organiza un mediu educațional cât mai dinamic și divers, bazat pe reguli stabilite și fixate de comun acord cu elevii, pe care și le vor asuma și vor încerca tot mai mult să le respecte care să permită identificarea și cultivarea predispozițiilor și potențialul elevilor. Tot el este cel ce identifica și cunoaște problemele fiecărui elev, conflictele ce apar în cadrul grupului și caută o soluție pentru acestea. Profesorul implică elevul în tot ceea ce se întâmplă în clasă. Implicați fiind vor percepe sala de grupa că pe un mediu familial. Mediul clasei poate încuraja comunicarea de tip autoritar sau comunicarea de tip democratică. Profesorul vorbește, dar și ascultă.

Succesul sau eșecul elevilor este dependent într-o mare măsură de modul în care profesorul organizează mediul educațional. În același timp trebuie să aibă grijă și să nu-i favorizeze pe cei personalitate dominantă. În general, elevii vin la școală având fie o atitudine pozitivă, fie negativă față de această. Rolul profesorului este de a încerca să transforme atitudinea respectivă.

Educația are două mari scopuri : “Primul este să dăm copilului cunoștințe generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească: acesta este instrucția. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și această este educația.” (Berger, 1973)

Aceste două scopuri pot fi dobândite doar având o relația bună cu elevul, creând un mediu educațional plăcut și doar îmbunătățind această relația vom avea rezultate importante și pozitive pe termen lung.

Crucială este relația între profesor și elev – mai importantă chiar decât cum se comportă profesorul sau cui încearcă să îi predea. Profesorul trebuie să creeze o relație bună și armonioasă cu elevul pentru a nu-I afecta dezvoltarea psihică, afectivă, cognitivă și emoțională.

Știm că dintotdeauna școală a colaborat foarte bine și cu părinții în forme diverse, însă, odată cu schimbarea contextului social această colaborare este mai importantă că oricând.

Identificarea și cunoașterea cerințelor unității de învățământ, aprecierea și valorificarea muncii elevilor, urmărirea învățării în mediul familial, contribuie la dezvoltarea acestei colaborări și reduce sursă de conflict sau neînțelegere, plasând părinții și elevi la un nivel de încredere în sistemul educațional actual.

Școala și familia au fost mereu stâlpi de rezistență a dezvoltării umane și ai educației, și pentru a-și îndeplini cu succes acest rol, familiile trebuie încurajate prin acțiuni social-educative specifice, care favorizează derularea optimă a relațiilor cu mediul educațional.

Școala a fost mereu principalul loc de educare a copiilor însă, alături de școală un rol important îl are și familia, reprezentând primul loc de unde începe educația.

Așa cum am scris și la începutul lucrării, obiectivul principal al educației este de a pregăti și forma personalitatea elevului, o formare care trebuie urmărită atât în școală, cât și în familie, prin împletirea cât mai mult a sarcinilor școlare și cele familiale având un sprijin reciproc. Astfel, se impune o colaborare mult mai strânsă a cadrelor didactice cu părinții elevilor.

Rolul unui profesor nu se limitează doar la a preda la catedră, ci implică și o activitate de educație sau predare și în relațiile cu elevii și familiile acestora, având o muncă de dezvoltare, îndrumare și conducere.

O relație optimă și eficientă între părinte și profesor impune o ascultare activa, implicarea familiei în activitățile extra curriculare.

Curentul de urmat, din ultimii ani, a pus accent pe angajamentul stabilit de comun acord între părinți și profesori, în baza unui contract educațional pentru bună dezvoltare educațională a copilului. Părinții, astfel, se implică și responsabilizează în educația elevilor, obținând în acest mod asigurarea condițiilor propice de educare.

Succesul educației nu se obține doar prin asigurarea materialelor didactice necesare, și în urmă efortului susținut al elevului de a asimila informațiile predate, succesul educațional se obține și prin eforturile susținute ale părinților de a continuă educația în mediul familial și de a păstra valorile educaționale și de comportament insuflate de către profesor.

Cadrul didactic trebuie să asigure o comunicare active și transparență cu părintele elevului prin organizarea activităților de informare profesor-părinte, dar și prin adunări comune profesor-elev-părinte, construind astfel un fundament solid pentru colaborarea să cu familia elevului.

Profesorul poate și trebuie să informeze părintele despre aspectele pozitive și negative în ceea ce privește evoluția și activitatea elevului la clasa, greșelile observate în comportament și obiectele la care întâmpina greutăți.

Astfel, având consilierea profesorului, părintele poate acționa asupra problemelor existente și împreună pot identifica posibilitățile de dezvoltare ale copilului, și interesele pe care le dezvoltă atât în muncă școlară cât și în cea extrașcolară.

Asumarea responsabilității fiecărei persoane implicate, asigura o relație optimă și autentică între actorii procesului educațional, profesori – părinți – elevi.

 

Bibliografie:

Emil Paun – Pedagogie. Provocari si dileme privind scoala si profesia didactica, 2017, Ed Litera;
Thomas Gordon, Noel Burch – Profesorul eficient, 2011, Ed.Trei;
Hammeline Daniel – Profesori si elevi, 1978, E.D.P;
Constantin Cucos – Pedagogie, 1996, Polirom;
Stan Emil - Profesorul între autoritate și predare, 1999, Ed. Teora;
Gheorghe Tomsa – Psihopedagogie prescolara si scolara, 2005, M.E.C.