Dintre cele trei componente ale spiralei educației, predare-învățare-evaluare, cea din urmă este considerată un subiect sensibil în orice sistem de învățământ deoarece efectele acțiunilor evaluative se fac simțite nu numai în interiorul sistemului educațional, ci și în afara sistemului.
Pe de alta parte, între instruire-învățare-evaluare există o relație de intercondiționare reciprocă, fiecare dintre ele realizându-se prin raportare la celelalte. Nu este corect să evaluăm ce nu s-a predat, respectiv învățat, dar nici nu are sens să se predea, respective învăța, ceea ce nu se evaluează.
Este știut faptul că evaluarea își dovedește necesitatea din cel puțin trei perspective: a cadrului didactic responsabil de formarea elevilor, a elevului și a societății ca beneficiară a “produselor” sistemului educațional.
Din perspective profesorului, evaluarea se impune ca o necesitate deoarece prin intermediul ei cadrul didactic obține informații privind calitatea prestației sale didactice și are posibilitatea de a adopta măsuri care să eficientizeze stilul de învățământ pe care-l promovează.
Din perspective elevului, evaluarea exercită un impact considerabil în mai multe planuri. Astfel, ea orientează și dirijează activitatea de învățare a acestuia ajutându-l să-și formeze un stil de învățare; oferă posibilitatea cunoașterii gradului de îndeplinire a sarcinilor școlare contribuind la formarea unei imagini de sine cât mai corecte; influențează dezvoltarea psihică a elevilor în multiple planuri ale personalității lor.
Însă problema evaluării este pe cât de dificilă pe atât de interesantă și de importantă pentru elevi și profesori. Dascălii sunt direct responsabili dacă procesul educativ este util dar și plăcut elevilor, de aceea ar trebui să construiască o imagine pozitivă a evaluării. Evaluarea nu trebuie asociată cu controlul, eșecul sau sancțiunea ci cu formarea unei imagini cât mai corecte despre sine, cu conștientizarea calităților pe care le poate valorifica și dezvolta de aici încolo. De aceea evaluarea tradițională centrată pe acumularea de cunoștințe, în care notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare, constituindu-se un moment separat de activitatea de predare-învățare capătă noi conotații.
Învățământul modern solicită conceperea unui nou cadru de evaluare, a unui nou sistem de referință care să aibă la bază formarea competențelor elevului, centrarea pe competențe fiind o preocupare majoră a ultimilor ani.
Evaluarea actuală se realizează în vederea adoptării unor decizii și măsuri ameliorative, pune accent pe emiterea judecății de valoare, ce acoperă atât domeniile cognitive cât și pe cele afective și psihomotorii ale învățării școlare. Aceasta având rol activ, dezvoltând mereu o funcție de feed-back pentru elev, iar elevul devenind partener într-o relație educațională ce oferă transparență, siguranță, deschidere. Elevul este evaluat pentru ceea ce știe , nu este sancționat pentru ceea ce nu știe.
Noul sistem de evaluare prin calificative bazate pe descriptori de performanță a însemnat schimbarea orientării evaluării dinspre cantitativ spre calitativ și anume: elevul devine subiect și obiect al evaluării, nu mai interesează ierarhizarea elevilor, nici încadrarea lor într-o norma statistică și nici raportarea la anumite șabloane , se realizează o evaluare obiectivă (prin utilizarea a patru trepte de notare), transparență în notare.
Expresia terminală a operației de apreciere, de emitere a unei judecăți de valoare, în raport cu performanța adică competența elevului evaluat este exprimată prin unul din calificativele FB (Foarte bine), B (Bine), S (Suficient), I (insuficient).
Însă trecerea de la ciclul primar la cel gimnazial poate reprezenta, uneori, un șoc pentru elevul în cauză, acesta obișnuit cu cele patru calificative, notarea cifrică îi poate creea elevului numeroase confuzii în perceperea performanțelor necesare obținerii pragului minimal.
Concluzia este că evaluarea joacă în procesul de învățământ un rol informativ, dar mai ales formativ, că nu se poate realiza instruire și educare fără evaluare, iar prin noile metode de evaluare (referatul, investigația, proiectul, portofoliul, observarea sistematică a comportamentului și activității elevului, autoevaluarea) se urmărește diversificarea controlului activității școlare având ca finalitate formarea unor competențe și capacități operaționale în mai multe domenii.
Deci evaluarea trebuie să stimuleze elevii pentru a-și ameliora rezultatele, să evidențieze progresul și nu incapacitatea lor de a realiza anumite cerințe școlare.
Bibliografie:
Constantin Cucoș – Pedagogie, editura Polirom, 2006
Cristian Stan – Teoria evaluării didactice, curs, 2003-2004
Gheorghe Tomșa – Psihopedagogie preșcolară și școlară, București, 2005
Publicat de:
Florea Elena Luiza
Profesor înv. primar, la Școala Gimnazială Ștefan Bozian, Șeitin.