Constituirea unei pedagogii naționale - între utopie și realitate

O părere larg răspândită printre teoreticienii pedagogiei românești de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în special printre cei din Transilvania, era aceea că, prin educație, ființa umană trebuie să asimileze valorile și să dezvolte însușirile specifice națiunii căreia îi aparține. Scriitorul și jurnalistul transilvănean Ioan Slavici afirma: Menirea firească a școlii nu e să dea învățătură, ci să deștepte cultivând destoiniciile intelectuale în inima copilului, trebuința de a învăța toată viața.

De asemenea, Simion Mehedinți dezvoltă o concepție pedagogică unică printre pedagogii români din acea vreme și care amintește de adevăratul înțeles al ”școlii active”, așa cum a fost el clarificat de Edouard Claparède. Acesta consideră că unul dintre scopurile prioritare ale educației îl reprezintă formarea caracterului, ca efect sinergic atât al însușirilor din naștere, cât și a celor determinate prin educație, prin deprinderi și obișnuințe.

Sursa de inspirație a teoriilor sale o reprezintă desigur ideile lui Rousseau, pedagogia lui Pestalozzi și preocupările manifestate în Germania pentru “Arbeitsschule”, de care Mehedinți nu era deloc străin, suprapuse însă concepției sale privind pedagogia națională și studiilor sale de etnografie. Concepția sa pedagogică nu implică doar desfășurarea unor activități de lucru manual, ci punerea în mișcare a tuturor puterilor sufletului și ale corpului copiilor, pentru dezvoltarea și identificarea însușirii celei mai puternice a fiecărei personalități individuale și îndrumarea sa ulterioară în conformitate cu aceasta.

Teoria educației naționale era, în mod categoric, urmarea directă a dorinței și a eforturilor de unire a țării, de conservare a unei integrități naționale precare, ce impuneau a se da educației acest rol de întărire culturală a unui popor și, prin aceasta, un rol de întărire a unității politice. Totuși, ideea nu era una neapărat nouă, o întâlnim dezvoltată de către Konstantin Dimitrievici Ușinski (1824 – 1871), care, la rândul lui, critica preluarea fără discernământ a unor formule care nu se potrivesc spațiului comunitar național: „Limba și cultura unui popor trebuie să se reflecte în modul în care se face educația” (Cocoș, 2001), spunea el. Privită din perspectiva rusului Ușinski, emiterea unei astfel de teorii este departe de a fi reflexia spaimei pierderii identității sau unității naționale, ci a unei abordări mult mai profunde a pedagogiei și a rolului ei. De altfel, după cum am putut observa, în spațiul locuit de români, ideea caracterului național nu apare numai la pedagogii transilvăneni.

Astfel, această idee a particularizării pedagogiei pe criterii naționale merită a fi reținută ca având un fundament aplicabil în oricare timp și spațiu. În definitiv, dacă teoriile moderne ale pedagogiei ne-au convins de necesitatea abordării fiecărui elev în funcție de individualitatea sa, este foarte ușor de înțeles de ce avem nevoie să abordăm și fiecare popor în funcție de profilul său individual.