Într-o societate bazată pe open minds, mediatorul pare un personaj împrumutat din filmele americane. Depășind ipoteza de lucru, pledoaria devine certitudine prin conștientizarea necesității mediatorului într-un mediu educațional precar, la nivelul comunicării.
Ne place să credem că suntem buni profesori, dar la nivel empatic, încă, ne ascundem după catalog, dosare întregi de hârtii care, nici măcar, la reciclare nu mai ajung. Elevii, colegii-profesori, personalul didactic auxiliar s-au săturat să vadă fețe rigide și schimonosite de griji financiare, ridicări de sprânceană când se întâmplă câte un eveniment nefericit în școală, rictusuri de zâmbete amorțite pentru așa-zisele discuții protocolare. Ar aștepta de un posibil mediator, o persoană cu o mimică senină, deschisă la comunicare, care să inspire încredere și să găsească tehnicile și strategiile necesare împăcării, sau mai bine zis, să le activeze la cei implicați în conflict.
Majoritatea s-a saturat de tevatură, spectacol mediatic, inchiziție pe holurile școlii (sună cam dur, dar exemplele mediatice o certifică). Se simte nevoie de un om, în primul rând, care să respire a umanitate, sentimente, cerebralitate și profesionalism, totodată. Profilul mediatorului, încă, se amestecă cu cel al consilierului educativ sau, al directorului, nu că asta ar fi ceva de nedorit. Precum bine știm, alergăm după tot felul de birocrații, proiecte, planuri financiare, rapoarte, încât niciunul, de fapt, nu are timpul să respire a mediere, ameliorare în relațiile interșcolare.
Mediatorului îi trebuie un spațiu vital de manifestare intim, primitor, cu lumină caldă, în care să nu existe stresul că dă cineva buzna cu semnături, solicitări de tot felul, telefoane de urgență și lamentări ale unuia sau ale altuia. Ar trebui să fie ca un spațiu, aproape, privat în mijlocul școlii. Atunci când au loc întâlnirile, e clar că timpul e rezervat, deranjul exclus, și implicarea părților ar trebui să fie cu interes maxim.
Atitudinea mediatorului e necesar să fie obiectivă, dar nu până la a transpare răceala și gheața din ochi. Sigur, o oglindă emoțională îi trebuie și mediatorului, din când în când. Neutralitatea ține de atitudine, dar limbajul nonverbal poate exprima deschidere spre ambele părți, gesturile deschise pot încuraja alternativ, conferind părților încrederea, mult discutată la nivel teoretic.
Rezolvarea conflictului, de fapt, aparține părților, mediatorul e păpușarul perfect care știe când să articuleze cuvântul așteptat și necesar detensionării situațiilor, sau să tragă sfoara unui personaj cam inert în reacții lucide. Nu e o mascotă, e un amfitrion de zbateri iraționale de comportament și un activator de sentimente. Ia devierea, agresiunea, țipătul și le pervertește prin malaxorul emoțional–profesional personal în liniște, împăcare și figuri senine.
Ce e cel mai atractiv în rolul mediatorului? Să anticipeze că zâmbetul împăcării și mulțumirea depășirii unui conflict, în școala românească, e o certitudine și nu am rămas doar cu gura căscată la "Dangerous Minds" (1995 - Michelle Pfeiffer) și am regretat că nu se poate aplica și la noi.
Gândul că profesorii sunt și oameni de treabă și mediatorii pot fi prieteni, e interesant de transpus în realitatea cotidiană. Până una alta, mediatori educaționali înnăscuți sau antrenați sunt puțini, tot profesorii ar trebui să-și performeze această abilitate profesională. Repet: dacă nu e ancorată empatic, e încă o competență sau o funcție în plus, inutilă, dar merită să încercăm!
Publicat de:
Dobrotă Petrina-Mirela
Profesor limba și literatura română, la Liceul Teoretic Constantin Noica, Sibiu.