Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Una dintre problematicile pe care trebuie să le avem în vedere cu referire la calitatea procesului educațional vizează efectele acestuia, mai precis, constatarea deprinderilor, competențelor subiectului educației în urma dobândirii informațiilor pe care le-a parcurs și pe care și le-a însușit de-a lungul anilor de studiu.
De altfel, cu excepția pragurilor educaționale obligatorii, individul ar trebui să urmărească stabilirea unor răspunsuri concrete, la întrebări fundamentele, anterior deciziei de a lua parte la orice alte forme de învățământ, mai precis: Care anume este utilitatea a ceea ce urmează să învăț? Cum anume pot folosi informațiile pe care le voi primi? Care sunt deprinderile pe care le voi câștiga? Cât de mult îmi doresc să activez în acel domeniu?
Odată cu evoluția societăților în care ne desfășurăm activitatea, dorințele de afirmare și dezvoltare profesională a indivizilor cresc, motiv pentru care cererea pentru urmarea cursurilor universitare, postuniversitare și chiar de formare profesională este într-o continuă creștere, însă care este modalitatea potrivită în care ar trebui ca cei doi subiecți ai raportului educațional să se comporte?
Stima de sine este o adevărată baghetă magică prin care putem forma viitorul unui copil. Stima de sine a unui copil poate afecta fiecare domeniu din existența lui, de la prietenii pe care și-i alege și felul cum va învăța în școală, până la ce fel de slujbă își va alege… (Stephanie Martson).
Cea mai eficientă educație pentru un copil constă în joaca lui cu lucrurile frumoase. (Platon)
Copiii secolului XXI sunt înconjurați de mijloace electronice care le acaparează toată atenția și mai tot timpul. Era digitală a adus cu sine „nativii digitali”. Această realitate într-o permanentă dinamică, solicită copiilor adaptabilitate și flexibilitate.
Oportunitățile de învățare vor fi din ce în ce mai dezvoltate dar copiii au nevoie să fie asistați și dirijați pentru a dobândi aptitudini și atitudini potrivite.
Am străbătut, fără voia noastră, o perioadă foarte dificilă, în care ne-am confruntat, la nivel mondial, cu pandemia generată de Covid 19. Învățământul a cunoscut o etapă foarte dificilă din toate punctele de vedere. Nevoia impusă de a utiliza mijloacele IT și internetul pentru învățarea online, a bulversat întreg sistemul de învățământ. Luați prin surprindere, ne-am adaptat din mers la modelul de învățare- evaluare online. Pentru profesori, copii și părinți a urmat o perioadă dificilă de căutare, învățare, adaptare, etc a celor mai bune soluții pentru continuarea procesului de învățare. Ce nu s-a putut parcurge online, s-a recuperat prin ore suplimentare, când am revenit fizic la școală. Lipsa dispozitivelor IT și a internetului a ridicat bariere de netrecut pentru copiii în cauză.
Arta de a comunica nu este un proces natural o abilitate cu care să ne naștem. Noi învățăm să comunicam, de aceea trebuie să studiem ce învățăm, ca să putem folosi cunoștințele noastre mai eficient. Orice comunicare implică creație și schimb de înțelesuri. Aceste înțelesuri sunt reprezentate prin “semne” și “coduri”. Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să “citească” înțelesul tuturor activităților umane. Observarea și înțelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conștienți referitor la ce se întâmplă când comunicăm.
O comunicare didactică eficientă nu poate exista în absența feedback-ului. Termenul de ,,feedback” înseamnă informație de revenire, verbală sau nonverbală, care permite emițătorului să cunoască dacă mesajul său a fost primit și cum a fost receptat și înțeles și să ia măsuri de ameliorare a emisiei în cazul în care a constat obstacole în comunicare. Prin feedback, ca formă de conexiune inversă, se înțelege modalitatea prin care finalitatea redevine cauzalitate. Apelul la acest mecanism de reglare permite adaptarea din mers a procesului în curs - comunicare sau învățare - pe baza sesizării anticipate a posibilităților care apar și care prefigurează atingerea sau nu a finalității scontate.
Cu toții visăm, sperăm sau luptăm pentru o lume mai bună. Am înțeles că o putem obține doar împreună, unindu-ne și completându-ne. Știm că noi trebuie să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume. Deoarece, ne uităm în jur și vedem că, din păcate, nu toate sunt bune și frumoase. Vedem chiar și în noi aspecte care ne provoacă repulsie, obiceiuri care nu sunt bune. Astfel, ca dascăli, cadre didactice, ne aflăm în fața unei problematici față de care nu putem sta nepăsători. Este de datoria noastră să nu ne complacem ci să transmitem generațiilor care vin această dorință de a colabora pentru a transforma lumea în care trăim provizoriu într-un loc mai bun. Mergând spre o latură filosofică, nu pot să nu mă întreb: ce reprezintă această „lume mai bună”. Deși, fiecare dintre noi am putea descrie această lume, în acest eseu doresc să prezint lumea mai bună pe care și-o doresc și și-o imaginează copiii.
Întrebarea „Cum văd copiii o lume mai bună?” este de interes deoarece surprinde diferit atât conceptul de lume cât și cel de bine. Noi, adulții, avem un orizont larg și înțelegem prin lume totalitatea oamenilor și locul în care aceștia trăiesc. De asemenea, avem un oarecare sens al binelui și privim anumite comportamente dezirabile iar alte comportamente condamnabile. Pe de altă parte, copiii se raportează la lumea pe care o cunosc și nu conștientizează problemele și răul care există în lume. În plus, deși au conștiință, ei sunt învățați de către adulții semnificativi din viața lor ce este bine și sunt încurajați să practice binele. Având în vedere această diferență, consider că este util de aflat ce înțeleg copiii printr-o lume mai bună și cum își imaginează ei această lume. Apoi, pornind de la ceea ce observăm, vom putea să îi formăm pe copii pentru a crea împreună o lume mai bună.
Marele psiholog american J. S. Bruner admite ideea existenței în individ a unei inclinații către învățare prin exerciții și dezvoltării individului prin învățare. Susține ideea că inteligența și gândirea se învață. Reluând problema unui învățământ bazat pe interesele naturale ale copilului, a învățământului spontan, Bruner afirmă că „astăzi nu ne mai putem mulțumi să ne adaptăm intereselor și capacităților copilului”.
Pentru a forma asemenea aptitudini prin învățare, este necesară mai mult decât simpla expunere a ideilor fundamentale. Un element important în acest scop îl constituie „emoția pe care o încercăm atunci când descoperim ceva nou”.
Învățarea are ca scop să-l facă pe copil „să ia parte la procesul de creare a cunoștințelor” și că „cunoașterea este un proces și un produs”. Pentru a lămuri acest lucru trebuie să amintim o altă idee de bază. Concepția lui Bruner, aceea că „oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare, i se poate preda cu succes orice obiect de învățământ într-o formă intelectuală adecvată”.
Condiția menționată mai sus este cheia problemei. Neîndeplinirea ei face imposibilă aplicarea principiului: optimizarea învățării este strâns dependentă de proiectarea științifică a metodelor și mijloacelor de predare. Se susține, totodată, că ajustarea adaptativă a omului la lumea externă, este greu de înțeles, dacă omul nu poate să răspundă precis la aspectele spațiale, în cele două variante perceptive: percepția bidimensională (plană) și percepția tridimensională (în relief).
Trăim într-o lume bazată tot mai mult pe vizual. Noile generații de copii iau contact de la vârste foarte fragede cu imaginile naturale din mediul înconjurător, dar și cu imaginile oferite de tehnologie, aflate într-o dinamică accentuată. Cred că putem afirma că uneori se trece prea repede peste imaginile din natură și copii de 1-3 ani se obișnuiesc cu imaginile oferite de tehnologie, care se succed de obicei cu rapiditate. Imaginile îi atrag pe copii ca un magnet.
Totul e bine, dacă imaginile sunt utilizate rațional. Imaginile pot fi foarte educative și pot sprijini copiii în învățare. După prima etapă, aceea de observare a imaginii, se trece la interpretarea (citirea) acesteia. Receptarea imaginii se face astfel prin descoperirea unor sensuri, mesaje, dar și a unor emoții și stări sufletești. Un exercițiu interesant, care dezvoltă imaginația, dar și empatia copiilor este de a formula propoziții sau de a povesti după imagini. Mai mult, putem anticipa ce s-ar putea întâmpla mai departe sau ce ar spune personajele din imagini în continuare. Dar și mai interesant ar fi să căutăm lucruri ascunse vederii, motive care ne fac să ne simțim într-un anume fel, personaje care s-ar putea afla în imagini, dar pe care nu le vedem. Copiii sunt atrași de subiecte precum: Cel mai neașteptat sau neobișnuit motiv pentru care copilul râde sau plânge, Cea mai trăznită jucărie, Cea mai trăznită replică, Cea mai neașteptată întâmplare care se va întâmpla etc.
Fiecare copil receptează o imagine în modul său subiectiv, interpretează prin prisma experienței sale de viață și a propriei imaginații. Ce se întâmplă însă, când copilul nu dispune încă de suficientă experiență de viață sau imaginație? Intervenim cu metode adecvate, ca să compensăm lipsurile.