Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Marele psiholog american J. S. Bruner admite ideea existenței în individ a unei inclinații către învățare prin exerciții și dezvoltării individului prin învățare. Susține ideea că inteligența și gândirea se învață. Reluând problema unui învățământ bazat pe interesele naturale ale copilului, a învățământului spontan, Bruner afirmă că „astăzi nu ne mai putem mulțumi să ne adaptăm intereselor și capacităților copilului”.
Pentru a forma asemenea aptitudini prin învățare, este necesară mai mult decât simpla expunere a ideilor fundamentale. Un element important în acest scop îl constituie „emoția pe care o încercăm atunci când descoperim ceva nou”.
Învățarea are ca scop să-l facă pe copil „să ia parte la procesul de creare a cunoștințelor” și că „cunoașterea este un proces și un produs”. Pentru a lămuri acest lucru trebuie să amintim o altă idee de bază. Concepția lui Bruner, aceea că „oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare, i se poate preda cu succes orice obiect de învățământ într-o formă intelectuală adecvată”.
Condiția menționată mai sus este cheia problemei. Neîndeplinirea ei face imposibilă aplicarea principiului: optimizarea învățării este strâns dependentă de proiectarea științifică a metodelor și mijloacelor de predare. Se susține, totodată, că ajustarea adaptativă a omului la lumea externă, este greu de înțeles, dacă omul nu poate să răspundă precis la aspectele spațiale, în cele două variante perceptive: percepția bidimensională (plană) și percepția tridimensională (în relief).
Trăim într-o lume bazată tot mai mult pe vizual. Noile generații de copii iau contact de la vârste foarte fragede cu imaginile naturale din mediul înconjurător, dar și cu imaginile oferite de tehnologie, aflate într-o dinamică accentuată. Cred că putem afirma că uneori se trece prea repede peste imaginile din natură și copii de 1-3 ani se obișnuiesc cu imaginile oferite de tehnologie, care se succed de obicei cu rapiditate. Imaginile îi atrag pe copii ca un magnet.
Totul e bine, dacă imaginile sunt utilizate rațional. Imaginile pot fi foarte educative și pot sprijini copiii în învățare. După prima etapă, aceea de observare a imaginii, se trece la interpretarea (citirea) acesteia. Receptarea imaginii se face astfel prin descoperirea unor sensuri, mesaje, dar și a unor emoții și stări sufletești. Un exercițiu interesant, care dezvoltă imaginația, dar și empatia copiilor este de a formula propoziții sau de a povesti după imagini. Mai mult, putem anticipa ce s-ar putea întâmpla mai departe sau ce ar spune personajele din imagini în continuare. Dar și mai interesant ar fi să căutăm lucruri ascunse vederii, motive care ne fac să ne simțim într-un anume fel, personaje care s-ar putea afla în imagini, dar pe care nu le vedem. Copiii sunt atrași de subiecte precum: Cel mai neașteptat sau neobișnuit motiv pentru care copilul râde sau plânge, Cea mai trăznită jucărie, Cea mai trăznită replică, Cea mai neașteptată întâmplare care se va întâmpla etc.
Fiecare copil receptează o imagine în modul său subiectiv, interpretează prin prisma experienței sale de viață și a propriei imaginații. Ce se întâmplă însă, când copilul nu dispune încă de suficientă experiență de viață sau imaginație? Intervenim cu metode adecvate, ca să compensăm lipsurile.
Poveștile incită imaginația copilului, tendința lui spre miraculos, fantastic, imaginar. Esențialul este redat prin personaje îndrăgite sau blamate de copii în concordanță cu modul de receptare al eticului de către copil - în bun și rău. Faptele personajelor din poveste sunt spectaculoase, cu rol moralizator, prin antiteza dintre bine și rău. Copiii participă afectiv, verbal sau non-verbal, încurajează sau condamnă personajele, iau atitudine. Așa ajung copiii să audă despre o lume paralelă, despre o lume fantastico-științifică, despre planete, despre personaje reale sau inventate.
Copilul care ascultă cu nesaț povestea, se poate identifica pe plan imaginar eroului basmului; el rămâne în universul lui infantil și, în același timp, se vede în lumina basmului, crescut și învingător. Visând să ajungă repede mare și voinic, el înțelege și învață pe nesimțite, prin desfășurarea peripețiilor basmului, că va trebui să treacă el însuși prin încercări care să-i verifice înțelepciunea, curajul, îndrăzneala, puterea de a păstra un secret, de a-și impune legi de conduită și de a asculta sfaturile celor mai mari, de a nu se lua după aparențe și de a nu se lăsa convins cu ușurință. Copilul poate învăța ce înseamnă prietenia și care sunt aspectele pozitive ale vieții. Mai mult, va încerca să fie mai prietenos, bun, prieten cu alți copii, de ajutor, precum personajele din poveste. Cu ajutorul personajelor de poveste, copilul va reuși chiar să își depășească anumite frici. Binele și răul sunt două concepte pe care cel mic le poate distinge încă din primii ani de viață. Copilul înțelege că există anumite reguli și conduite ce se aplică în fiecare zi. Aceste reguli trebuie respectate, deoarece, în lipsa lor, nici o societate nu poate funcționa. De asemenea, va înțelege că dacă nu respecți aceste reguli de conduită, devii personajul negativ, precum cel din poveste, iar personajul negativ, întotdeauna suferă consecințele faptelor sale.
Lectura este actul prin care cititorul intră în contact cu textul literar. În procesul de formare a deprinderilor de lectură, învățământul de toate gradele are datoria de a face un triaj al valorilor, urmărind realizarea unei receptări active, adecvate și cât mai cuprinzătoare a textului literar.
Opera literară nu este obiect de contemplare, ci un întreg în care, alături de autor, apare, ca partener, cititorul. Textul literar trebuie să devină o sursă de informare, un stimul al gândirii, al sentimentelor cititorului. Înțelegerea celor citite este o necesitate; valorificarea celor citite, de asemenea! Înțelegerea și valorificarea oricărui text literar cer cunoașterea și aprofundarea, de către fiecare elev, a unor noțiuni de teorie literară,care-l fac pe acesta, din simplu cititor, unul avizat, chiar de la vârsta fragedă a ciclului primar.
Prin studiul textelor propuse de programa și manualele de Limba și literatura română, elevii devin posesorii unor capacități intelectuale, afective și morale pe care, indubitabil, nicio disciplină de învățământ nu le poate furniza. Își însușesc, de-a lungul întregii școlarități, limba sfântă a neamului până la un adecvat nivel de competentă lingvistică, învață despre efortul creator al înaintașilor pe tărâmul literaturii române și universale, de fapt, învață să iubească, să păstreze și să perpetueze creațiile literare.
Educația, de la naștere până la maturitate, este un amestec de factori și influențe. Două instituții, însă, joacă un rol primordial și au responsabilități educaționale formale în fața legii și a societății: familia și școala.
Părinții sunt primii și cei mai importanți educatori ai copilului, nu doar pentru că este un rol pe care și-l asumă încă de la naștere, ci mai ales pentru că responsabilitatea educației tinerilor le revine lor. Ei sunt cei care trebuie să pună la punct bazele intelectuale și emoționale ale vieții sale în societate și să-și dezvolte atitudinile și valorile adecvate. Rolul lor este decisiv deoarece viitorul copiilor este puternic condiționat de primii ani de viață. Pentru ca școala să-și poată juca rolul, părinții sunt în continuare cei care au obligația legală de a asigura prezența și participarea activă a copilului. Astfel, părinții trebuie să-și educe copiii, în timp ce statul trebuie să-i formeze ca buni profesioniști și cetățeni.
Schimbările profunde din societatea modernă au afectat enorm structura tradițională a familiei în ultimele decenii și sunt, de asemenea, în proces de bulversare a sistemului educațional. Cert este că, în prezent, nici familia, nici școala nu sunt, pe cont propriu, capabile să transmită tinerilor toate cunoștințele, aptitudinile și valorile de care au nevoie pentru a reuși integrarea lor în societate.
Am avut dintotdeauna convingerea că relațiile dintre oameni pot cunoaște o îmbunătățire continuă prin comunicare. Dar nu orice fel de comunicare, ci una cu adevărat eficientă. Pentru întărirea acestei idei, mi-am propus să vă împărtășesc un scurt fragment din lucrarea mea de grad I, care este structurată pe tema comunicării.
Este bine cunoscut faptul că, pe parcursul învățământului obligatoriu, elevii trebuie să dobândească acele opt competențe-cheie, să-și formeze în primul rând competențele de comunicare indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională. Aceștia vor fi capabili să se exprime corect, clar și coerent în limba română, să asculte, să înțeleagă și să producă mesaje orale și scrise, în diverse situații de comunicare. Fiind deopotrivă o disciplină din curriculumul național și limbă de școlarizare, studierea limbii și literaturii române asigură formarea competențelor de comunicare necesare în toate domeniile de cunoaștere și de activitate.