Comunicarea între părinți și copii

Roșca Al. și Chircev A. ( 1963, p. 28) afirmă că „esențial pentru dezvoltarea psihică a copilului este comunicarea sa cu adultul”.

Noțiunea de comunicare nu include doar comunicarea verbală, ci toate relațiile ce se stabilesc între copil și părinți.

Ginott H. (1965) în lucrarea sa Between Parent and Child, prezintă una din cele mai timpurii strategii orientate în direcția îmbunătățirii comunicărilor dintre părinți și copii. Acest tip de relație este focalizată asupra evitării conflictelor, arătând părinților cum să asculte copiii și cum să obțină în întregime atenția lor. De asemenea, părinților le sunt arătate căile prin care să caute „înțelesurile ascunse” din cadrul comunicărilor copiilor. Punctele majore ale strategiei lui Ginott sunt următoarele:

• comunicările cu copiii sunt bazate pe respect și îndemânare – părinții sunt instruiți să caute rațiunile care motivează copiii să se comporte greșit; el poate să își ajute copilul să își exprime emoțiile
• lauda și întărirea pozitivă nu trebuie să fie super-utilizate de către părinți – trebuie orientate spre încercările și realizările reale ale copilului, decât în direcția comunicării cât de „bun” este el;
• abordarea conflictelor sau stresului ce apar în interacțiunile cu copiii – adulții trebuie să exprime sentimentele lor fără a ataca personalitatea și caracterul copilului;
• un număr de pattern-uri ale interacțiunii părinte-copil sunt considerate ca fiind de autoapărare - amenințările sunt invitații pentru comportarea greșită ce apare, deoarece copiii îndrăznesc să repete un anumit act interzis, comentariile sarcastice în a determina copiii să-și dezvolte sentimente negative despre ei înșiși;
• comunicarea devine mai eficientă când diferențele fizice sunt minimizate între părinți și copii – realizarea comunicării vizuale de la același nivel;
• copiii pot învăța să preia o responsabilitate crescândă pentru comportamentul lor pe măsură ce cresc și se maturizează – li se oferă condiții ca ei să aleagă între diferite alternative acceptabile pentru conduita lor;
• disciplina și responsabilitatea sunt învățate de către copii între anumite limite raționale pe care ei pot să le înțeleagă – comentarii cum ar fi „Încetează să faci asta” identifică acte inacceptabile, dar eșuează în a ghida copiii spre comportamente acceptabile;
• pedeapsa fizică este mai puțin eficace decât comunicarea verbală – conduita rea a copiilor și conflictele pot fi manipulate mai eficient discutând problema.

Din păcate, cu toată importanța atribuită comunicării, în zilele noastre părinții au rareori timp la dispoziție pentru a comunica cu copiii lor. Locul părinților ocupați este luat de televizor, în fața căruia copilul stă ore în șir, asimilând informații și imagini nepotrivite vârstei lui.

Pentru a se putea realiza o comunicare benefică între părinți și copii, părinții trebuie să cunoască modul în care copiii lor se dezvoltă, care sunt nevoile lor în diferite etape de vârstă, de asemenea să fie capabili să ofere copiilor mediul afectiv necesar, ca rezultat al armoniei cuplului.

Invitațiile pentru comunicare deschid ușa pentru o înțelegere reciprocă, iar părinții trebuie să știe cum să păstreze ușa deschisă. Ascultarea activă este o excelentă metodă în vederea acestui scop. Nu doar că informațiile sunt spicuite prin ascultare activă, dar, mai important, pot fi înțelese adevăratele sentimente din spatele cuvintelor.

Copiii sunt influențați pozitiv sau negativ de felul cum relaționează și cum comunică părinții, unul cu celălalt. Încă înainte de a învăța să vorbească, copilul începe să-și însușească experiența altor oameni.

La început, relațiile copilului cu obiectele se stabilesc cu ajutorul adultului. Spre sfârșitul primului an de viață, în dezvoltarea copilului apare comunicarea verbală. Pe măsură ce el își însușește limba, copilului i se impun anumite cerințe formulate de părinți sau alte persoane. Punând în fața copilului diferite cerințe, adultul contribuie la formarea conduitei copilului. Mimica, privirea, cuvântul adultului consolidează anumite acte sau dezaprobă unele acțiuni.

Odată cu dezvoltarea copilului, formele de activitate și comunicare cu adultul devin tot mai complexe. O comunicare bună cu copilul asigură o relație bună cu el. Pentru a avea o relație bună cu copilul, părintele trebuie, mai întâi, să-și facă timp pentru el. Părinții fac greșeala de a considera rolul lor suficient în a acorda hrană, îmbrăcăminte sau jucării și uită că un copil are nevoie de mama și de tatăl său. Părinții au datoria de a sta efectiv cu copiii lor, de a-i cunoaște, de a le satisface nevoile, de a răspunde la întrebările lor, de a se putea bucura de o relație de prietenie și încredere reciprocă.

În caz contrar, părinții se vor trezi cu niște adolescenți rebeli, înstrăinați, care caută ajutor și prietenie în altă parte decât în propria lor familie.

 

Bibliografie:
Ginott, H. G., Between parent and child, Macmillan Publishing Company, New York, 1965.
Van Pelt, Nancy. L., Secretele părintelui deplin, Editura Viață și Sănătate, București, 2004.
Roșca Al., Chircev, A. Psihologia copilului preșcolar, EDP, București, 1963.
Haim G., Ginott, Between parent and child, Macmillan Publishing Company, New York, 1965.
Nancy L.,Van Pelt, Secretele, părintelui deplin, Editura Viață și Sănătate, București, 2004.