Atitudinea preșcolarilor față de accentul profesorilor de limbi străine

În general, am observat că, dacă întrebi un preșcolar care învață limba engleză, spre exemplu, ce fel de accent dorește să aibă când vorbește această limbă, acesta va răspunde cel mai probabil: „niciun accent”. Scopul lui final nu este acela de a vorbi într-un anume fel sau cu un anumit accent, dobândit voluntar sau involuntar, pe care îl folosește sau nu, ci acela ca sunetele produse de el să fie cât mai apropiate de ceea ce aude la profesor / înregistrare audio / desen animat etc. Pronunția, intonația și accentul la care este expus acesta sunt de cele mai multe ori considerate ca având un fel de prestigiu pe care dorește și el să îl obțină și să și-l etaleze.

Este mai mult decât evident faptul că noțiunea de „accent” este mult simplificată în percepția preșcolarilor. Ceea ce știm noi ca fiind accent britanic, accent american sau accent australian, spre exemplu, reprezintă pentru ei o simplă intonație diferită în rostirea unui cuvânt. De aceea, pot apărea oricând mici perle lingvistice prin folosirea aceleași intonații și generalizarea acesteia la cuvintele noi. Aici rolul profesorului va fi acela de a observa fenomenul, dar și de a semnala și remedia confuzia.

În ceea ce privește modalitatea de corectare a pronunției eronate, aceasta poate juca un rol important în felul în care percepe copilul pronunția respectivă. Cu alte cuvinte, preșcolarul poate îmbrățișa intonația corectă, folosind-o corespunzător încă de la început, sau o poate respinge, considerând-o ca fiind ceva impus, nenatural lui. În cel de-al doilea caz va apărea situația în care pronunția va trebui remediată mai târziu, cu mai mult efort necesar reînvățării cuvintelor respective. Astfel, putem spune că atitudinea preșcolarului față de accentul sau pronunția profesorului, cât și față de multe altele, are un impact mult mai mare asupra dezvoltării ulterioare a limbajului decât am putea crede la o primă vedere.

Eforturile copiilor și ale preșcolarilor, în special, se concentrează asupra reproducerii cât mai fidele a sunetelor și cuvintelor. Deoarece limba engleză, și nu numai, nu este o limbă fonetică (cuvintele nu se pronunță cum se scriu), nici copiii mai mari care au învățat deja literele alfabetului nu pot ști pronunția corectă doar uitându-se la literele cuvântului. Prin urmare, aceștia au nevoie de o foarte bună ghidare și astfel, un rol foarte important al profesorului este acela de a-i ghida pe copii și de a furniza pronunția corectă. De aceea este necesar ca profesorul sau materialele la care au acces copiii să prezinte o dicție cât mai bună, o pronunție cât mai corectă și clară și care poate fi înțeleasă cât mai bine de către copii. O pronunție nesigură, stângace sau inconstantă va duce, în mod inevitabil, la o nesiguranță venită și din partea copiilor, ceea ce ar putea dauna și modifica atitudinea inițial pozitivă față de pronunția profesorului.

Preșcolarii adoptă nu numai pronunția profesorului, ci și cuvintele și topica folosite de acesta, urmând ca apoi să le folosească pentru a primi aprecierea familiei, profesorilor, prietenilor etc. De aceea, nu de puține ori, copiii încep să folosească o pronunție care li se pare a fi englezească și în cazul cuvintelor din limba română. Momentul în care acele cuvinte „capătă” un accent englezesc relevă de cele mai multe ori faptul că respectivului copil îi place limba engleză, se simte bine atunci când o folosește, se simte confortabil cu aceasta, consideră că limba engleză este un atuu de care este mândru și pentru care dorește să fie apreciat de cei din jur.

Totuși, această „transformare” a cuvântului românesc în cuvânt englezesc mai poate indica și alte aspecte, cum ar fi faptul că preșcolarul, neamintindu-și cuvântul în limba engleză, îl folosește pe acela în limba română în speranța că poate acela este cel corect. Această tendință s-ar putea datora faptului că vocabularul acumulat de preșcolari conține și cuvinte în limba engleză destul de asemănătoare celor din limba română. Spre exemplu, avem „banana” (banană), „penguin” (pinguin), „elephant” (elefant), „gorilla” (gorilă), „giraffe” (girafă), „nose” (nas), „face” (față) și exemplele pot continua.

În concluzie, inventivitatea, capacitatea impresionantă de absorbție a informației, curiozitatea nemărginită și deschiderea copiilor către tot ceea ce este nou, cât și metodele corespunzătoare de predare și corectare a greșelilor folosite de profesorii de limbi străine facilitează foarte mult deschiderea către și însușirea unei limbi străine și a pronunției acesteia la preșcolari. Prin folosirea de metode interactive și atractive, profesorii de limba engleză / limbi străine se bucură întotdeauna de popularitate în rândul preșcolarilor. Copiii sunt astfel ghidați către o pronunție cât mai clară și corectă prin intermediul joculețelor, cântecelelor și poeziilor, iar atitudinea acestora față de pronunția noii limbi nu poate decât să fie una pozitivă.