Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Se spune că istoria e scrisă de învingători. Dar oare chiar așa să fie? Până în acest moment nu am primit nici un răspuns clar. Clar este că istoria tinde să se repede, Marele istoric Nicolae Iorga preciza faptul că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat sa-l repete”. Acest lucru l-am observat cu toții, însă nu reușim, dintr- un motiv pe care nu îl putem defini cu precizie să învățăm din experiențele trecute, din evenimentele istorice și astfel ne regăsim într-o roată samsara care se tot repetă, bineînțeles sub o altă formă. Clare sunt însă evenimentele istorice ce ne precedă și care au fost sistematizate într-o disciplină denumită Istorie care se predă în sistemul de învățământ românesc începând cu clasa a IV-a și este predată timp de nouă ani, până la finalul clasei a XII-a.
Istoria, care a devenit o materie relativ importantă de o oră, maxim două, în sistemul de învățământ românesc, este vizibil diferită în comparație cu alte materii. Istoria suntem noi, strămoșii noștri, evenimentele prin care aceștia au trecut, care i-au marcat și care i-au condus într-o anumită direcție care ne conturează societatea actuală contemporană. Istoria a fost definită ca fiind o știință a adevărului înfăptuit. Sinteza experiențelor trăite de strămoșii noștri a devenit o sursă de cunoaștere care conduce la fapte istorice exacte.
Predarea disciplinei Istorie în sistemul de învățământ este vizibil diferită în comparație cu alte materii școlare. Istoria, ca disciplină predată are un scop civic, ar trebui predate și învățată cu sufletul și nu memorată, ar trebui să inspire să creeze crezuri și aspirații înalte, să propulseze, să înflăcăreze și să trezească în tinerii cursanți sentimente de mândrie, acele stări afective dar și raționale care concură la dezvoltarea holistică a personalității elevului. Istoria urmărește și transmiterea unor valori morale, formative față de evenimentele trecute, precum și manifestarea respectului vis-a vis de valorile unei culturi, precum și educarea valorilor și a atitudinilor.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul „management” definește „activitatea și arta de a conduce”, motiv pentru care includem fără echivoc activitatea de învățare în rândul activităților cărora un bun management le este necesar.
Învățarea nu reprezintă în sine un proces singular, ci suma unor activități, a unor eforturi și diligențe asumate de ambele părți ale raportului educațional (profesorul și elevul) care, la rândul lor, ajung să fie influențate de o serie de factori importanți în obținerea rezultatelor finale, posterioare exercitării actului educațional.
Vorbind despre managementul învățării este relevat concret faptul că această activitate cade în sarcina elevului, însă nu trebuie să lipsim de considerație aportul considerabil al profesorului, acesta fiind chiar conducătorul, călăuzitorul actului educațional, a cărui responsabilitate nu trebuie să privească doar transmiterea informației teoretice, ci și insuflarea elevilor săi a pasiunii pentru învățare prin evidențierea unor tehnici și metode ce le-ar putea fi propice realizării concrete și eficiente ale acestui proces.
Mai precis, una dintre datoriile profesorului ce ajunge nu de puține ori să fie subapreciată este aceea de a transforma procesul de învățare într-unul de stârnire a curiozității elevului, astfel încât dorința acestuia să nu se rezume la îndeplinirea sarcinilor sale școlare sub forma necesității lor, ci sub forma dorinței de satisfacere a unor nevoi de cunoaștere prin umplerea unor goluri informaționale și câștigul unor noi resurse.
Leadershipul și managementul eficient in societatea actuală sunt foarte importante în eficientizarea activităților instituțiilor. La baza realizării obiectivelor propuse de orice instituție educațională există o temelie teoretică. În sprijinul clarificărilor de orice gen, cu privire la înțelegerea acestor teorii, literatura de specialitate realizează o clasificare a acestora: modelul formal, modelul colegial, modelul politic, modelul subiectiv, modelul cultural.
Modelele formale se concentrează asupra instituției școlare și subestimează sau chiar ignoră contribuția personalului. În cadrul modelului formal, managementul este de sus în jos, directorul deținând autoritatea prin prisma poziției sale de lider desemnat al școlii. Toată lumea din subordine acceptă decizia managerială fără probleme și o pune în aplicare întocmai.
S-ar crede că modelul formal este cel mai eficient și rațional mod de organizare și de conducere. Directorul consideră că instituția pe care o conduce are o ierarhie clară a autorității, o diviziune clară a muncii și reguli explicite, acesta văzând școala ca pe un sistem. Este evident că domină structura organizațională formală atunci când pe ușa biroului scrie „director” în locul persoanei în cauză. Aflat în piramida puterii, el se concentrează asupra gestionării unei activități de succes, stabilește obiective și formulează politici școlii pe care o conduce. Deciziile manageriale sunt luate uneori detașat, impersonal, neglijând realitatea.
Este clar că în modelul formal accentul cade pe rolul managerului de a îndeplini cerințele oficiale ale postului, prin asumarea unui rol, dar la nivelul întregii instituții ar trebui să existe un sistem corespunzător de comunicare pentru a permite acestuia să cunoască permanent problemele fiecărui grup de lucru (clasă), să poată interveni în soluționarea acestora.
Modelul colegial al managementului educațional promovează colaborarea și participarea. Spre deosebire de stilul tradițional de conducere, care este vertical și ierarhizat, modelul colegial este lateral și orizontal. Directorul și echipa sa lucrează împreună pentru a identifica problemele apărute, pentru a depăși provocările și pentru a atinge obiectivele școlii.
Comunicarea reprezintă o relație de reciprocitate ce stă la baza funcționării procesului de învățământ derulat în școală. Abordarea constructivistă îl poziționează pe elev în centrul activității instructiv-educative, iar rolul profesorului este acela de coordonator și de îndrumător al căii spre succes. Fără comunicare și colaborare, elevul se pierde în neant, iar contextul actual este prielnic acestui lucru. Prin urmare, profesorului îi revine sarcina de a-l face pe elev să conștientizeze rolul educației în viața sa, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
Societatea a evoluat, mentalitatea s-a schimbat și este necesar să le insuflăm copiilor dragostea față de carte, fiind un exemplu din toate punctele de vedere pentru aceștia. Nu de puține ori întâlnim bariere în comunicare, dar ține de noi cum gestionăm terțele situații, de la aplanarea conflictelor până la diminuarea sau chiar stoparea abandonului școlar.
După cum am menționat anterior, comunicarea este biunivocă, de la profesor la elev și invers, iar pentru ca acest lucru să poată fi realizabil, este necesară implicarea tuturor factorilor, de la crearea unui climat socio-afectiv propice derulării actului educațional la apelarea la cele mai bune metode(tradiționale și moderne), mijloace, strategii, forme de organizare și metode de evaluare. Această meserie nu este ușoară, ea formează și dezvoltă personalități, modelează suflete, creează frumosul, însă dacă o practici din pasiune, îți aduce cele mai mari satisfacții.
Din păcate, numărul copiilor cu cerințe educaționale speciale s-a înmulțit și depinde de noi cum îi facem să se integreze în învățământul de masă. Percepția asupra lor trebuie schimbată, iar egalitatea de șanse, aplicată și promovată. Nu noi decidem cum să ne naștem, din ce familii să facem parte, ce poziție socială să avem, dar depinde de noi cum alegem să fim, cum să ne comportăm și ce atitudine să avem față de semenii noștri. Așa cum spuneam, numărul copiilor cu deficiențe este în continuă creștere, iar acceptarea lor este imperios necesară. Este nevoie de o schimbare de sus în jos și de jos în sus, dar pic cu pic se face lac și ar fi bine să fim noi schimbarea și să promovăm adevărul, binele, frumosul, adică adevăratele valori, precum: solidaritatea, respectul, cinstea. Nu ne costă nimic să facem bine, iar aceste modele sunt preluate de către copii din familie, din școală, din societate. În ciclul primar, în cadrul orelor de educație civică, acestea pot fi cultivate, prelucrate și însușite cu ușurință.
Școala de azi trebuie să răspundă cerințelor de mâine. Astfel, sistemul educațional actual este presat să răspundă optim transformărilor rapide ale societății contemporane, să anticipeze și să pregătească omul pentru integrarea și asimilarea activă în lumea de mâine. Școala nu mai este ceea ce a fost în urmă cu 20 de ani și nici ceea ce va fi peste 10 ani. Lumea se schimbă.
Apariția consilierului educațional în școala românească este un „must” al societății de azi dar și al celei de mâine. Rolul școlii nu trebuie să se mai limiteze doar la funcția de transmitere de informații dar să integreze activ funcția de formare a omului. În atingerea acestui obiectiv educațional rolul consilierului educațional este esențial.
După cum știm, consilierul educațional este acel specialist în educație care planifică și desfășoară activități de consiliere individual și/sau de grup, având drept obiectiv adaptarea optimă a elevului la mediul școlar. De asemenea, consilierul educațional implementează programele de educație pentru carieră în scopul formării de competențe în domeniile vizate prin aria curriculară “Consiliere și orientare”; organizează programe extracurriculare de orientare vocațională; promovează și implementează programele de educație pentru sănătate care vizează formarea și dezvoltarea la elevi a abilităților de management al stilului de viață. Prin urmare, școala îndeplinește prin consilierul educațional funcția sa de consiliere în interacțiune cu cea de informare și formare a personalității umane.
Problematica lumii contemporane obligă sistemul de învățământ să acorde o tot mai mare importanță „noilor educații”, una dintre acestea și poate cea mai importantă fiind educația ecologică.
Problemele mediului înconjurător sunt ale lumii întregi, ale fiecăruia dintre noi și orice acțiune negativă a noastră, oricât de măruntă ar fi, poate să afecteze în mod distructiv natura. Grija cea mai arzătoarea zilelor noastre este păstrarea valorilor naturii.
Educația ecologică sau educația relativă la mediu vizează dezvoltarea gradului de conștiință și simțul responsabilității tuturor oamenilor față de mediu și problemele sale. Studierea acestei discipline urmărește în egală măsură asimilarea de cunoștințe, formarea de atitudini și comportamente, clarificarea valorilor, precum și un demers practic eficient.
Rolul educației ecologice este acela de a modela comportamentul viitorului cetățean capabil de a-și forma un punct de vedere obiectiv asupra realității înconjurătoare, de a-l incita să se implice, devenind astfel conștient că viața generațiilor următoare depinde de opțiunile sale. Educația ecologică este o educație prin și pentru valori, care poate dobândi forme concrete de realizare la orice nivel de școlaritate, furnizând conținuturi informaționale la nivel transdisciplinar, în context formal sau nonformal.