Tendințe moderne în realizarea parteneriatelor educaționale

În contextul unei societăți care se schimbă, operând modificări de formă și fond la nivelul tuturor subsistemelor sale, învățământul românesc trebuie să își asume o nouă perspectivă asupra funcționării și evoluției sale. În cadrul acestei perspective, parteneriatul educațional trebuie să devină o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești.

Pentru ca acest parteneriat să se constituie ca o soluție reală a problemelor din învățământ, sunt necesare elaborarea unor strategii, a unor direcții care să unească eforturile parteneriale, precizarea rolului asumat de instituții în parteneriate.

„La ora actuală deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi realizate decât împreună cu toate mediile responsabile: familie, școală și comunitate, pentru aceasta fiind nevoie de un nou concept care să întărească această relație: parteneriat educațional” (PRET, 2000, p.11).

Dată fiind complexitatea problemelor cu care școala românească se confruntă, cât și impactul educației școlare asupra întregului sistem social, soluționarea dificultăților prezente presupune colaborarea, cooperarea și parteneriatul unor categorii largi, cum ar fi: personalul din învățământ, toate categoriile de elevi, familia, organizații guvernamentale cu caracter central sau local, organizații cu caracter nonguvernamental, reprezentanții cultelor religioase, agenții economici, sindicatele, autoritățile centrale și locale.

Pentru a realiza un parteneriat construit pe baza valorilor democratice, în societate trebuie să se schimbe valori, atitudini si comportamente la nivelul tuturor factorilor implicați: oameni ai școlii, familii, elevi, reprezentanți ai instituțiilor guvernamentale și nonguvernamentale.

La nivelul comunității se constituie un grup de lucru (nucleu comunitar), în care reprezentanții școlii trebuie să își asume rolul de promotor, catalizator și facilitator al parteneriatului educațional. Coeziunea și eficiența unui astfel de grup sunt condiționate de asumarea și promovarea unor valori comune, cum ar fi: asigurarea egalității șanselor în educație; încurajarea inițiativei și participării; dezvoltarea cooperării și colaborării; statuarea disciplinei și responsabilității.

În țările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele școală - familie - comunitate sunt esențiale în procesul de educație a elevilor și în succesul lor la școală. Dovada o reprezintă faptul ca Departamentul de Educație al SUA are un subsecretar de stat pentru servicii comunitare și parteneriate și un director pentru parteneriate educaționale și implicare a familiei.

În fiecare țară din Uniunea Europeana există structuri formale de participare a părinților în sistemul educațional. Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ’90 au definit, în majoritatea țărilor, noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale.

Reforma învățământului preșcolar românesc a ținut cont de îndemnul lui Pestalozzi: „Lăsați copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice și să se înșele. Nu folosiți cuvinte când acțiunea, faptul însuși, sunt posibile” și a oferit posibilitatea cadrelor didactice de a-și manifesta măiestria în procesul educativ, prin abordarea creativă a conținuturilor învățării, aplicând metoda proiectelor de parteneriat educațional. Acest fapt a permis continuarea și diversificarea situațiilor de învățare, atât în cadrul activităților obligatorii cât și în activitățile extracurriculare.

Parteneriatele au ca scop pregătirea elevilor în sensul asigurării egalității șanselor în educație, al dezvoltării personale, al ameliorării modalităților de informare adresate acestora. Ele urmăresc transformarea reală a copiilor din spectatori în actori principali ai demersului educațional, care presupune atingerea unor obiective de natură formală, informală și socio-comportamentală. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta copiii să aibă succes la școală și mai târziu, în viață. Atunci când părinții, copiii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în educație succesul școlar se realizează mult mai ușor.

Parteneriatul educațional devine, în prezent, o necesitate absolută deoarece copiii au nevoie de o interpretare unitară a mesajelor care le vin din medii diferite, o interpretare coerentă și echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea lor către adevăratele valori;

procesul de descentralizare în care se află educația presupune parteneriatul cu o serie de factori sociali care pot prelua roluri și responsabilități la nivel local; contactul permanent al instituțiilor școlare cu diferiți parteneri sociali facilitează racordarea efectivă a unităților școlare la realitate.

Parteneriatul educațional se desfășoară împreună cu actul educațional propriu-zis. El se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali.

Parteneriatul educațional se realizează între:

• instituțiile educației: familie, școală și comunitate;
• agenții educaționali: copil, părinți, profesori, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuți etc.);
• membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției etc.);
• influențele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
• programele de creștere, îngrijire și educare a copilului;
• formele educației în anumite perioade.

În concluzie conceptul de parteneriat educațional are valoare de principiu în pedagogie și este o extensie de la principiul unității cerințelor în educație. Aceasta presupune nevoia unei comuniuni în ceea ce privește obiectivele propuse actului educativ. El se adresa în principal părinților și profesorilor și se referea la acțiunea în același sens. Ceea ce hotărăște familia trebuie să fie în acord cu măsurile școlare și ceea ce face un părinte să nu fie negat de celălalt.