Dezvoltarea emoțională a preșcolarilor

Potrivit declarației adoptată la Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, adoptată în 1989: „Copiii acestei lumi sunt inocenți, vulnerabili și dependenți. Ei sunt de asemenea curioși, activi, plini de speranță. Viața lor ar trebui să fie una de bucurie și pace, de joc și învățare și creștere. Viitorul lor ar trebui modelat în armonie și cooperare. Ei ar trebui să se formeze prin lărgirea orizonturilor și dobândirea de experiență .”

În opinia lui Denham (1998) dezvoltarea emoțională reprezintă capacitatea imensă de a resimți, a recunoaște și de a exprima o varietate de emoții precum și de a recunoaște și a interpreta prezența acestora la alții și de asemeni abilitatea de a face față emoțiilor intense și de a regla exprimarea acestora, de a dezvolta empatie pentru ceilalți, și de a putea construi și menține o relație.

Emoțiile reprezintă centrul sufletului nostru. Au o funcție comunicativă care le permite copiilor de la o vârstă fragedă să-și exprime nevoile. Emoțiile permit părinților să răspundă acestor nevoi oferind îngrijirea potrivită. Odată cu apariția limbajului emoțiile devin mai complexe: copilul poate să exprime ce îl neliniștește, de ce îi este frică. (Leblanc et M.Martel, 2011).

Dezvoltarea emoțională cuprinde cunoașterea emoțiilor, înțelegerea acestora, recunoașterea și autocontrolul. Există o strânsă legătură între maturitatea emoțională a copilului și nivelul de popularitate al acestuia cu profesorii sau colegii de clasă. Pentru a desemna capacitatea de a fi conștienți de stările emoționale ale celor din jur se folosește și termenul de „cunoaștere socială”.

Dezvoltarea emoțională include o dimensiune individuală sau capacitatea de a simți, exprima și de a face față unei varietăți de emoții, precum și o dimensiune socială, care reprezintă capacitatea de a recunoaște prezența emoțiilor celuilalt și de a le înțelege. (Saarni, C. 2008).

La sfârșitul vârstei preșcolare se pot observa comportamente prosociale ca: împărtășirea cu ceilalți, ajutorul oferit unui coleg pentru a realiza o sarcină sau consolarea unui prieten. Aceste comportamente sunt exemple ale abilității de a te pune în locul celuilalt și de a lua în considerare ideile sale. (A. Leblanc și M. Martel, 2011)

Potrivit lui Winnicott D. (1960) viața nu este ușoară pentru niciun copil. Fiecare trebuie să se apere de anxietate, a cărei prezență, atunci când nu invadează întregul univers al copilului, este de fapt un semn al normalității. Copilul prezintă diverse simptome variind în funcție de vârsta sa.

Este normal ca un copil să spună nu la toate în jurul vârstei de doi ani. Când are crize majore de opoziție se poate crede că el exprimă ceva care este dincolo de el sau că problema exprimată în acest mod reflectă o dificultate care trebuie cercetată. Teama de întuneric, care apare în jurul vârstei de trei, patru ani, este comună și nu prevestește nicio problemă special dacă nu depășește anumite limite. Buna judecată a copilului trebuie analizată după capacitatea sa de a fi creativ. O imaginație bogată la un copil, care însă ține cont de realitatea înconjurătoare (pare pierdut în poveștile pe care și le spune, dar știe totuși că se joacă), plăcerea pe care o are jucând, sunt semne că este sănătos.

„Dacă în joc se folosește o imaginație bogată și dacă plăcerea care derivă din joc depinde de o percepție exactă a realității externe, poți fi fericit, chiar dacă copilul în cauză își udă patul, se bâlbâie, are accese de furie sau suferă în mod repetat de o digestie slabă sau depresie. Jocul arată că acest copil este capabil, dacă i se oferă un mediu suficient de bun și echilibrat, să dezvolte un mod personal de a trăi și de a deveni, în cele din urmă o ființă umană completă, dorită ca atare”. (Winnicott, Donald Woods 1972).

După Winnicott (1974) în stadiile incipiente ale vieții copilul poate sau nu să-și dobândească încrederea care este fundamentală. Acesta încredere. care depinde de îngrijirea pe care o primește, este fundamentul a ceea ce putem considera o sănătate mintală de bază. Ea asigură tuturor oportunitatea de a rămâne ei înșiși în ciuda adversităților, de a lega relații strânse cu cei dragi și de a deveni un membru util al societății.

 

 

În concluzie, așa cum reiese din această poezioară, noi, cadrele didactice, trebuie să tratăm cu seriozitate orice manifestare de comportament a preșcolarilor pentru a răspunde nevoilor tuturor.

 

Bibliografie:

• Denham, S.A. 1998, Emotional development in young children. New Yord: Guilford Press;
• Leblanc A. et Martel M.,2011, L’attachement, un départ pour la vie, Éditions du Chu Ste-Justine;
• Leblanc A. et Martel M.,2011, J’ai mal à l’école : troubles affectifs et difficulté scolaire, Éditions du CHU ste-Justine);
• Saarni, C. 2008, The interface of emotional development with social context. In M. Lewis, J. HavilandJones & L. Feldman
• Barrett (Eds.), The handbook of emotions (3rd ed., pp. 332-347). New York: Guilford Press;
• Winnicott D.W,1960« Parent-infant relationship , dans The Maturational Processes and the Facilitating Environment, New
• York, International University Press;
• Winnicot, D. W.,1972, Playing and Reality,The British Journal of Psychiatry, Volume 121,issue 560,p.118;
• Winnicott D. W. ,1974,Journal for the Study of Interpersonal Processes, 37(3), 240–253.