Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Școala, în totalitatea ei, reprezintă un loc pentru atât pentru educația și dezvoltarea personală, pentru învățarea abilităților sociale și emoționale, cât și un loc pentru interacțiune și sprijin social.
În România abandonul școlar sau neșcolarizarea a reprezentat un subiect tabuu, până în anul 1990, statul neacceptând eșecul școlar ca o realitate. În același timp, rata de analfabetism continua să crească tocmai din cauza abandonării formelor de învățământ sau ca urmare a neșcolarizării. Numărul șomerilor era într-o continuă creștere, motiv pentru care copiii acestora erau nevoiți să abandoneze școala.
Chiar dacă există voci care susțin că educația copiilor nu începe la vârsta preșcolară sau că educația preșcolară nu produce efecte serioase asupra copilului, lipsa educației preșcolare influențează negativ parcursul școlar al copiilor, de aceea investițiile în educația timpurie sunt recunoscute pe plan internațional pentru stimularea creierului uman și reducerea abandonului școlar.
Astfel, prin neînscrierea la grădiniță a copilului sau prin neprezentarea acestuia la activitățile desfășurate, putem vorbi de abandon școlar timpuriu. Statisticile arată că abandonul școlar este mai prezent în mediul rural decât în mediul urban, iar motivele abandonului pot fi:
Școala este cel de-al doilea mediu în care copiii învață să gestioneze ce presupune a face ceva greșit sau mai puțin corespunzător împrejurărilor în care se află, primul mediu fiind cel de acasă, întreținut de contactul cu membrii familiei. Însă, percepția asupra lucrurilor mai puțin bine făcute cuprinde foarte multe nuanțe și unele dintre acestea pot amprenta personalitățile copiilor pe termen lung.
Eșecul, în cadrul spațiului educațional și raportat la atingerea finalităților pe care școala le propune elevilor, rămâne un termen ce își depășește semnificațiile surprinse în dicționar. Însă, continuăm să folosim termenul de „eșec” prin prisma amplitudinii emoționale pe care o generează uneori în viețile copiilor. Cu alte cuvinte, folosim pe mai departe structura „frică de eșec” pentru frica de a lua note mici, de a nu promova teste și examene, de a nu obține un rezultat așteptat la diverse concursuri școlare, de a nu „mulțumi” profesorii, de a nu reuși să învețe cât și-au propus, de a nu reuși să respecte un program stabilit ș.a.m.d. În fapt, nimic din toate aceste aspecte enumerate nu reprezintă eșecuri, însă impactul lor asupra elevilor se poate resimți ca fiind unul puternic, deseori reprezentând o „înfrângere” emoțională, uneori fără ca evenimentele să aibă loc. Mai exact, elevii își proiectează evenimentele alături de sentimentele derivate lor și astfel, se naște frica legată de concretizarea lor.
Potrivit Martin și Marsh (2003), frica de a eșua este cauzată fie de dorința de a munci constant, până la epuizare, fie de tendința de a proteja sinele, perceput ca fiind extrem de vulnerabil în fața unui eventual insucces.
Alternativa educațională Step by Step a constituit timp de 13 ani pentru mine, ca dascăl, o adevărată provocare. Alternativa Step by Step m-a ajutat să înțeleg că putem găsi răspunsuri la toate întrebările dacă încercăm să le căutăm împreună, dascăl și elevi. Pas cu pas am învățat că noi, învățătorii, avem sarcina să îi învățăm pe elevi să învețe, să îi abilităm cu anumite tehnici de învățare eficientă, să-i pregătim pentru viață. Pe parcursul acestor ani am înțeles Și că învățarea trebuie să fie mai mult un proiect personal al elevului iar dascălul să fie un asistent al acestuia cu rol de organizator, animator, manager al situațiilor de instruire prin care să faciliteze învățarea eficientă. Nu în ultimul rând, am înțeles că societatea are nevoie de oameni liberi, cu o minte îndrăzneață, care caută să pătrundă înțelesul adevărat al lucrurilor - exact ceea ce oferă alternativa Step by Step.
Programul Step by Step la ciclul primar a fost creat ca un răspuns la marile schimbări din societate. În clasele Step by Step se oferă copiilor numeroase ocazii de a face descoperiri explorări și experimente diverse. Aceste ocazii îl fac pe copil să devină conștient încă din clasa pregătitoare că tot ceea ce se întâmplă în viață este interdependent. Ceea ce oferă această alternativă educațională este un model viitoarelor generații, în cadrul unei societăți deschise, deoarece îi încurajează pe copii să devină cetățeni activi și să aprecieze valorile unui mod de viață democratic.
Într-o societate bazată pe open minds, mediatorul pare un personaj împrumutat din filmele americane. Depășind ipoteza de lucru, pledoaria devine certitudine prin conștientizarea necesității mediatorului într-un mediu educațional precar, la nivelul comunicării.
Ne place să credem că suntem buni profesori, dar la nivel empatic, încă, ne ascundem după catalog, dosare întregi de hârtii care, nici măcar, la reciclare nu mai ajung. Elevii, colegii-profesori, personalul didactic auxiliar s-au săturat să vadă fețe rigide și schimonosite de griji financiare, ridicări de sprânceană când se întâmplă câte un eveniment nefericit în școală, rictusuri de zâmbete amorțite pentru așa-zisele discuții protocolare. Ar aștepta de un posibil mediator, o persoană cu o mimică senină, deschisă la comunicare, care să inspire încredere și să găsească tehnicile și strategiile necesare împăcării, sau mai bine zis, să le activeze la cei implicați în conflict.
Majoritatea s-a saturat de tevatură, spectacol mediatic, inchiziție pe holurile școlii (sună cam dur, dar exemplele mediatice o certifică). Se simte nevoie de un om, în primul rând, care să respire a umanitate, sentimente, cerebralitate și profesionalism, totodată. Profilul mediatorului, încă, se amestecă cu cel al consilierului educativ sau, al directorului, nu că asta ar fi ceva de nedorit. Precum bine știm, alergăm după tot felul de birocrații, proiecte, planuri financiare, rapoarte, încât niciunul, de fapt, nu are timpul să respire a mediere, ameliorare în relațiile interșcolare.
Profesorul este fără excepție una dintre pietrele de temelie ale fiecărui individ, astfel încât indiferent de materia pe care o predă acesta își lasă amprenta asupra elevului nu doar prin actul efectiv educațional, ci și prin oportunitatea oferită spre identificarea sau neidentificarea asocierii elevului cu materia studiată și domeniul de care aceasta aparține.
Formarea profesorului nu se rezumă nici pe departe la studiile pe care acesta le parcurge în vederea absolvirii ce îi permite ulterior realizarea exercițiului profesional, ea constând mai degrabă într-un cumul de aspecte ce se cunună rezultând produsul finit al unui mentor reprezentativ al ariei pentru care se dedică.
În acest sens, profesorul se formează și se definește în mod excepțional abia la începutul practicilor celor pe care le-a studiat, în interacțiunea cu clasa, cu mediul de învățământ, cu simțul conducerii frâielor actului didactic, el simțind cu adevărat care anume sunt direcțiile pe care trebuie să le aprofundeze și să le dezvolte și care sunt cele pe care le stăpânește într-atât încât să dezvolte competențele celor cărora se adresează.
Având în vedere că societatea este într-o continuă schimbare, noi, cadrele didactice, trebuie să ne formăm continuu pentru a face față acestor schimbări. Elevii de azi sunt inteligenți și pragmatici, cu o personalitate puternică, creativi, dezinhibați, dar își pierd foarte repede interesul, de aceea trebuie să creăm contexte de învățare moderne, adaptate noului curriculum, dar și foarte atractive pentru elevi. Acest lucru va duce, pe termen mediu și lung, la creșterea motivației lor pentru procesul de învățare.
Vremurile s-au schimbat radical, totul este tehnologizat, de aceea este obligatorie introducerea tehnologiei în cadrul actului educațional. Consider că, integrarea elevului în spațiul virtual al tehnologiei moderne de la o vârstă cât mai fragedă, în concordanță cu societatea în care trăim, este vitală, aceasta oferindu-i posibilitatea să beneficieze de accesul la informație, fapt care, pe termen lung, va conta enorm la dezvoltarea acestuia ca individ al societății și la formarea sa profesională.
Educația în carantină devine astfel o oportunitate neașteptată de conectare a trio-ului profesor-părinte-elev, de reflecție asupra a ce este învățarea, de experimentare a unor noi moduri de a inspiră învățarea și de regândire a sistemul educațional din perspectiva realităților secolului 21.