Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Înainte de a trece la dezbaterea subiectului în sine, aș vrea să menționez că după șaisprezece ani de lucru cu elevii, am văzut cum lectura modelează copiii, armonios și frumos din punct de vedere al gândirii dar și al inteligenței emoționale.
Revenind la subiect, spuneam mai sus că lectura este un factor esențial în dezvoltarea personalității copilului dar și al adultului de mai târziu. Copiii se cresc cu basme, iar personajele din povești sunt exemple de „așa da” sau de „așa nu”. Personajele pozitive sunt de cele mai multe ori , exemple de curaj, de modestie, de hărnicie, de empatie, de bunătate, iar frumusețea fizică se împletește cu frumusețea caracterului. De aceea în basme nu vom întâlni nicicând personaje pozitive urâte și personaje negative frumoase. Caracterele negative chiar dacă posedă un anumit aspect fizic plăcut, acesta se va sluți din cauza trăsăturilor morale ; în vreme ce personajele pozitive, chiar dacă din punct de vedere fizic sunt descrise sumar sau nu excelează în frumusețe, ele devin frumoase prin calitățile sufletești.
Mai există de asemenea, în literatură, personaje pe care eu le consider cumva fals negative. Bineînțeles că ele acționează în direcția opusă binelui, dar, aceste personaje au totuși și rol de pedagog pentru un personaj pozitiv în formare. Spre exemplu, în basmul Povestea lui Harap-Alb al lui Ion Creangă, Spânul, un om hidos la trup, este cel care îl inițiază pe fiul de împărat în aventura vieții lui, căci acesta era naiv, temător, neînțelept și cumva încă dependent de părinți, exact așa cum nu trebuie să fie un viitor lider.
Dezvoltând această temă referitoare la importanța lecturii în viața omului, s-ar putea spune multe. Dar ce este inteligența emoțională și ce legătură are lectura cu aceasta?
Conform lui Maslow, oamenii tind să-și satisfacă mai întâi nevoile primare (nivel inferior) în circumstanțe normale, urmând apoi să îndeplinească nevoile de nivel superior. Mediul în care creștem joacă un rol crucial în dezvoltarea noastră. Într-un mediu propice, avem șansa de a crește sănătoși și de a ne descoperi și crește potențialul moștenit. Însă, dacă mediul nu este favorabil, dezvoltarea noastră poate fi afectată, nereușind să atingem standardele normale. Fiecare individ este unic, iar dorința de auto-actualizare se manifestă diferit pe vieții. Realizarea de sine este un proces continuu de evoluție, mai degrabă decât o stare finală perfectă. Astfel, aspirația către auto-actualizare poate lua diverse forme, de la a deveni sau mamă ideală, a fi un exemplar sportiv, până la exprimarea prin artă pentru a-și atinge potențialul maxim.
Carl Rogers dezvoltă conceptul de sine ca o entitate alcătuită din trei componente interconectate: stima de sine, imaginea de sine și sinele ideal. Aceste elemente ne ajută să ne percepem ca ființe umane, să nu integrăm în societate și să nu gândim la propria persoană. Potrivit lui Rogers, toți oamenii sunt înrădăcinați în esența lor bună și aspiră întotdeauna către auto-actualizare, către a deveni indivizi complet funcționali. Persoanele complete funcționale trăiesc în armonie cu ceilalți și cu lumea din jurul lor, încredere în sine și capacitatea de a interpreta viața într-un mod constructiv, generând astfel noi experiențe și depășind provocările cu ușurință. Cu câte congruența dintre imaginea de sine și imaginea ideală este mai mare, cu atât persoana se apropie mai mult de auto-actualizare și devine o persoană completă funcțională.
Carl Rogers are Psihoterapia rogersiană care are empatia pe primul plan, aceasta presupunând: „a percepe cadrul de referință al altuia cu acuratețe, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care-i aparțin ca și cum ești cealaltă persoană, dar fără a pierde din vedere condiția de ca și cum”. Acest lucru înseamnă un progres cognitiv și emoțional amplu pentru a vedea situația cu ochii celuilalt. Rogers spune că terapeutul trebuie să comunice pacientului/clientului congruența, acceptarea necondiționată, neutralitatea binevoitoare și înțelegerea empatică, comunicarea fiind instrumentul ce dezamorsează conflictele interpersonale și interculturale.
Oamenii trebuie să gestioneze o serie de aspecte ale vieții în lumea complicată și dinamică de astăzi, inclusiv relațiile interpersonale, imaginea de sine, învățarea, stresul și multe altele. Atât la locul de muncă, cât și acasă, conflictul și alinierea sunt frecvente, iar stereotipurile sunt omniprezente în societate.
În lumea modernă, în care oamenii colaborează frecvent pentru a atinge obiective comune, echipele și responsabilitățile echipei joacă un rol esențial. Acest eseu analizează câteva dintre aceste subiecte și subliniază cât de importante sunt ele pentru societatea modernă.
Este esențial să ne educăm, să fim conștienți de ideile preconcepute, să fim deschiși la experiențe noi și să putem învăța să ne punem în locul celorlalți pentru a rezolva aceste probleme, pentru a promova diversitatea în societate și pentru a crea relații interpersonale puternice
Stereotipurile au devenit o problemă recurentă și o barieră în relațiile interpersonale din lumea modernă. Stereotipurile sunt generalizări generale făcute despre anumite grupuri de indivizi pe baza unor calități sau caracteristici comune care sunt prea largi și simpliste. Acestea pot obstrucționa comunicarea și pot avea un impact asupra interacțiunilor interpersonale. Promovarea unei cunoașteri mai profunde și receptivitatea la învățarea despre diversitatea și individualitatea fiecărei persoane sunt esențiale pentru eradicarea acestor prejudecăți. (Schmader & Hall, 2014).
Socializarea se bazează pe fenomenele de instruire și de educație pentru a modela ființa umană ca să corespundă solicitărilor sociale. Începând cu însușirea limbajului colectivității în care s-a născut și continuând cu asimilarea tradițiilor, credințelor, a modului de gândire și de acțiune, persoana se afirmă potrivit specificului său uman și a culturii moștenite.
Procesul instructiv-educativ este unul progresiv în cadrul căruia copilul pătrunde în tainele cunoașterii și ale acțiunii umane, fiind sub controlul cadrului didactic. În opinia lui Stănciulescu, procesul de învățământ este o acțiune de modelare a personalității copilului. Educația este un proces de socializare, care ajută la formarea ființei umane în raport cu anumite norme sociale. Între cele două, educație și socializare, prin procesul instructiv-educativ există o relație de interdependență. Socializarea nu se poate realiza numai prin familie și alte instituții, este nevoie de un cadru organizat.
Prin educație se transmit nu doar cunoștințele de care are nevoie individul pentru a-și dobândi cele necesare subzistentei sale, ci și elementele comportamentului social. Prin educație se urmărește ca fiecare membru al societății să interiorizeze și să accepte normele și valorile dominante ale respectivei societăți, obiectiv comun până la un anumit punct cu cel al socializării.
Maria Montessori a fost prima femeie doctor din Italia și pedagog care a ajuns să fie cunoscută pentru filosofia educației care îi poartă numele. Interesată de psihologia și comportamentul copiilor cu dizabilități în cadrul clinicii unde lucra, Maria Montessori a ajuns la concluzia că nu medicina ci educația este răspunsul la problemele acestor copii. După o perioadă de izolare într-o mănăstire într-un moment dificil din viața ei, își va îndrepta toată atenția și cunoștințele asimilate asupra educării copiilor normali.
Metoda Montessori presupune o educație centrată pe copil, construită pe baza observării permanente a acestuia. Abordarea este holistică și urmărește dezvoltarea copilului pe toate planurile: atât intelectuale prin transmitere de informații cât și psihologice vizând bunăstarea emoțională și integrarea în societate.
Educația se bazează pe activitatea independentă a copilului, în sensul că acesta nu este forțat să facă o anumită activitate care nu îi place. Copilul este ghidat de propriul interes și în funcție de curiozitățile pe care le are este încurajat de către educator să încerce, să experimenteze, să lucreze cu materialele pe care le dorește. Educația este bazată pe motivația intrinsecă, plăcerea de a desfășura o anumită activitate de dragul ei, deoarece oferă satisfacție prin ea însăși.
În contextul unei societăți care se schimbă, operând modificări de formă și fond la nivelul tuturor subsistemelor sale, învățământul românesc trebuie să își asume o nouă perspectivă asupra funcționării și evoluției sale. În cadrul acestei perspective, parteneriatul educațional trebuie să devină o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești.
Pentru ca acest parteneriat să se constituie ca o soluție reală a problemelor din învățământ, sunt necesare elaborarea unor strategii, a unor direcții care să unească eforturile parteneriale, precizarea rolului asumat de instituții în parteneriate.
„La ora actuală deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi realizate decât împreună cu toate mediile responsabile: familie, școală și comunitate, pentru aceasta fiind nevoie de un nou concept care să întărească această relație: parteneriat educațional” (PRET, 2000, p.11).
Dată fiind complexitatea problemelor cu care școala românească se confruntă, cât și impactul educației școlare asupra întregului sistem social, soluționarea dificultăților prezente presupune colaborarea, cooperarea și parteneriatul unor categorii largi, cum ar fi: personalul din învățământ, toate categoriile de elevi, familia, organizații guvernamentale cu caracter central sau local, organizații cu caracter nonguvernamental, reprezentanții cultelor religioase, agenții economici, sindicatele, autoritățile centrale și locale.