Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Socializarea se bazează pe fenomenele de instruire și de educație pentru a modela ființa umană ca să corespundă solicitărilor sociale. Începând cu însușirea limbajului colectivității în care s-a născut și continuând cu asimilarea tradițiilor, credințelor, a modului de gândire și de acțiune, persoana se afirmă potrivit specificului său uman și a culturii moștenite.
Procesul instructiv-educativ este unul progresiv în cadrul căruia copilul pătrunde în tainele cunoașterii și ale acțiunii umane, fiind sub controlul cadrului didactic. În opinia lui Stănciulescu, procesul de învățământ este o acțiune de modelare a personalității copilului. Educația este un proces de socializare, care ajută la formarea ființei umane în raport cu anumite norme sociale. Între cele două, educație și socializare, prin procesul instructiv-educativ există o relație de interdependență. Socializarea nu se poate realiza numai prin familie și alte instituții, este nevoie de un cadru organizat.
Prin educație se transmit nu doar cunoștințele de care are nevoie individul pentru a-și dobândi cele necesare subzistentei sale, ci și elementele comportamentului social. Prin educație se urmărește ca fiecare membru al societății să interiorizeze și să accepte normele și valorile dominante ale respectivei societăți, obiectiv comun până la un anumit punct cu cel al socializării.
Maria Montessori a fost prima femeie doctor din Italia și pedagog care a ajuns să fie cunoscută pentru filosofia educației care îi poartă numele. Interesată de psihologia și comportamentul copiilor cu dizabilități în cadrul clinicii unde lucra, Maria Montessori a ajuns la concluzia că nu medicina ci educația este răspunsul la problemele acestor copii. După o perioadă de izolare într-o mănăstire într-un moment dificil din viața ei, își va îndrepta toată atenția și cunoștințele asimilate asupra educării copiilor normali.
Metoda Montessori presupune o educație centrată pe copil, construită pe baza observării permanente a acestuia. Abordarea este holistică și urmărește dezvoltarea copilului pe toate planurile: atât intelectuale prin transmitere de informații cât și psihologice vizând bunăstarea emoțională și integrarea în societate.
Educația se bazează pe activitatea independentă a copilului, în sensul că acesta nu este forțat să facă o anumită activitate care nu îi place. Copilul este ghidat de propriul interes și în funcție de curiozitățile pe care le are este încurajat de către educator să încerce, să experimenteze, să lucreze cu materialele pe care le dorește. Educația este bazată pe motivația intrinsecă, plăcerea de a desfășura o anumită activitate de dragul ei, deoarece oferă satisfacție prin ea însăși.
În contextul unei societăți care se schimbă, operând modificări de formă și fond la nivelul tuturor subsistemelor sale, învățământul românesc trebuie să își asume o nouă perspectivă asupra funcționării și evoluției sale. În cadrul acestei perspective, parteneriatul educațional trebuie să devină o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești.
Pentru ca acest parteneriat să se constituie ca o soluție reală a problemelor din învățământ, sunt necesare elaborarea unor strategii, a unor direcții care să unească eforturile parteneriale, precizarea rolului asumat de instituții în parteneriate.
„La ora actuală deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi realizate decât împreună cu toate mediile responsabile: familie, școală și comunitate, pentru aceasta fiind nevoie de un nou concept care să întărească această relație: parteneriat educațional” (PRET, 2000, p.11).
Dată fiind complexitatea problemelor cu care școala românească se confruntă, cât și impactul educației școlare asupra întregului sistem social, soluționarea dificultăților prezente presupune colaborarea, cooperarea și parteneriatul unor categorii largi, cum ar fi: personalul din învățământ, toate categoriile de elevi, familia, organizații guvernamentale cu caracter central sau local, organizații cu caracter nonguvernamental, reprezentanții cultelor religioase, agenții economici, sindicatele, autoritățile centrale și locale.
Se spune că istoria e scrisă de învingători. Dar oare chiar așa să fie? Până în acest moment nu am primit nici un răspuns clar. Clar este că istoria tinde să se repede, Marele istoric Nicolae Iorga preciza faptul că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat sa-l repete”. Acest lucru l-am observat cu toții, însă nu reușim, dintr- un motiv pe care nu îl putem defini cu precizie să învățăm din experiențele trecute, din evenimentele istorice și astfel ne regăsim într-o roată samsara care se tot repetă, bineînțeles sub o altă formă. Clare sunt însă evenimentele istorice ce ne precedă și care au fost sistematizate într-o disciplină denumită Istorie care se predă în sistemul de învățământ românesc începând cu clasa a IV-a și este predată timp de nouă ani, până la finalul clasei a XII-a.
Istoria, care a devenit o materie relativ importantă de o oră, maxim două, în sistemul de învățământ românesc, este vizibil diferită în comparație cu alte materii. Istoria suntem noi, strămoșii noștri, evenimentele prin care aceștia au trecut, care i-au marcat și care i-au condus într-o anumită direcție care ne conturează societatea actuală contemporană. Istoria a fost definită ca fiind o știință a adevărului înfăptuit. Sinteza experiențelor trăite de strămoșii noștri a devenit o sursă de cunoaștere care conduce la fapte istorice exacte.
Predarea disciplinei Istorie în sistemul de învățământ este vizibil diferită în comparație cu alte materii școlare. Istoria, ca disciplină predată are un scop civic, ar trebui predate și învățată cu sufletul și nu memorată, ar trebui să inspire să creeze crezuri și aspirații înalte, să propulseze, să înflăcăreze și să trezească în tinerii cursanți sentimente de mândrie, acele stări afective dar și raționale care concură la dezvoltarea holistică a personalității elevului. Istoria urmărește și transmiterea unor valori morale, formative față de evenimentele trecute, precum și manifestarea respectului vis-a vis de valorile unei culturi, precum și educarea valorilor și a atitudinilor.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul „management” definește „activitatea și arta de a conduce”, motiv pentru care includem fără echivoc activitatea de învățare în rândul activităților cărora un bun management le este necesar.
Învățarea nu reprezintă în sine un proces singular, ci suma unor activități, a unor eforturi și diligențe asumate de ambele părți ale raportului educațional (profesorul și elevul) care, la rândul lor, ajung să fie influențate de o serie de factori importanți în obținerea rezultatelor finale, posterioare exercitării actului educațional.
Vorbind despre managementul învățării este relevat concret faptul că această activitate cade în sarcina elevului, însă nu trebuie să lipsim de considerație aportul considerabil al profesorului, acesta fiind chiar conducătorul, călăuzitorul actului educațional, a cărui responsabilitate nu trebuie să privească doar transmiterea informației teoretice, ci și insuflarea elevilor săi a pasiunii pentru învățare prin evidențierea unor tehnici și metode ce le-ar putea fi propice realizării concrete și eficiente ale acestui proces.
Mai precis, una dintre datoriile profesorului ce ajunge nu de puține ori să fie subapreciată este aceea de a transforma procesul de învățare într-unul de stârnire a curiozității elevului, astfel încât dorința acestuia să nu se rezume la îndeplinirea sarcinilor sale școlare sub forma necesității lor, ci sub forma dorinței de satisfacere a unor nevoi de cunoaștere prin umplerea unor goluri informaționale și câștigul unor noi resurse.
Leadershipul și managementul eficient in societatea actuală sunt foarte importante în eficientizarea activităților instituțiilor. La baza realizării obiectivelor propuse de orice instituție educațională există o temelie teoretică. În sprijinul clarificărilor de orice gen, cu privire la înțelegerea acestor teorii, literatura de specialitate realizează o clasificare a acestora: modelul formal, modelul colegial, modelul politic, modelul subiectiv, modelul cultural.
Modelele formale se concentrează asupra instituției școlare și subestimează sau chiar ignoră contribuția personalului. În cadrul modelului formal, managementul este de sus în jos, directorul deținând autoritatea prin prisma poziției sale de lider desemnat al școlii. Toată lumea din subordine acceptă decizia managerială fără probleme și o pune în aplicare întocmai.
S-ar crede că modelul formal este cel mai eficient și rațional mod de organizare și de conducere. Directorul consideră că instituția pe care o conduce are o ierarhie clară a autorității, o diviziune clară a muncii și reguli explicite, acesta văzând școala ca pe un sistem. Este evident că domină structura organizațională formală atunci când pe ușa biroului scrie „director” în locul persoanei în cauză. Aflat în piramida puterii, el se concentrează asupra gestionării unei activități de succes, stabilește obiective și formulează politici școlii pe care o conduce. Deciziile manageriale sunt luate uneori detașat, impersonal, neglijând realitatea.
Este clar că în modelul formal accentul cade pe rolul managerului de a îndeplini cerințele oficiale ale postului, prin asumarea unui rol, dar la nivelul întregii instituții ar trebui să existe un sistem corespunzător de comunicare pentru a permite acestuia să cunoască permanent problemele fiecărui grup de lucru (clasă), să poată interveni în soluționarea acestora.
Modelul colegial al managementului educațional promovează colaborarea și participarea. Spre deosebire de stilul tradițional de conducere, care este vertical și ierarhizat, modelul colegial este lateral și orizontal. Directorul și echipa sa lucrează împreună pentru a identifica problemele apărute, pentru a depăși provocările și pentru a atinge obiectivele școlii.