Leadershipul și managementul eficient in societatea actuală sunt foarte importante în eficientizarea activităților instituțiilor. La baza realizării obiectivelor propuse de orice instituție educațională există o temelie teoretică. În sprijinul clarificărilor de orice gen, cu privire la înțelegerea acestor teorii, literatura de specialitate realizează o clasificare a acestora: modelul formal, modelul colegial, modelul politic, modelul subiectiv, modelul cultural.
Modelele formale se concentrează asupra instituției școlare și subestimează sau chiar ignoră contribuția personalului. În cadrul modelului formal, managementul este de sus în jos, directorul deținând autoritatea prin prisma poziției sale de lider desemnat al școlii. Toată lumea din subordine acceptă decizia managerială fără probleme și o pune în aplicare întocmai.
S-ar crede că modelul formal este cel mai eficient și rațional mod de organizare și de conducere. Directorul consideră că instituția pe care o conduce are o ierarhie clară a autorității, o diviziune clară a muncii și reguli explicite, acesta văzând școala ca pe un sistem. Este evident că domină structura organizațională formală atunci când pe ușa biroului scrie „director” în locul persoanei în cauză. Aflat în piramida puterii, el se concentrează asupra gestionării unei activități de succes, stabilește obiective și formulează politici școlii pe care o conduce. Deciziile manageriale sunt luate uneori detașat, impersonal, neglijând realitatea.
Este clar că în modelul formal accentul cade pe rolul managerului de a îndeplini cerințele oficiale ale postului, prin asumarea unui rol, dar la nivelul întregii instituții ar trebui să existe un sistem corespunzător de comunicare pentru a permite acestuia să cunoască permanent problemele fiecărui grup de lucru (clasă), să poată interveni în soluționarea acestora.
Modelul colegial al managementului educațional promovează colaborarea și participarea. Spre deosebire de stilul tradițional de conducere, care este vertical și ierarhizat, modelul colegial este lateral și orizontal. Directorul și echipa sa lucrează împreună pentru a identifica problemele apărute, pentru a depăși provocările și pentru a atinge obiectivele școlii.
Modelele colegiale presupun faptul că puterea și luarea deciziilor într-o organizație ar trebui distribuită către toți membrii instituției, aceștia fiind încurajați să participe la discuțiile ce au loc în luarea unei decizii. Pentru aceasta, cel aflat în poziția formală (directorul), ar trebui să încurajeze personalul să adopte un comportament de leadership. Directorul, cel ce are autoritatea legală de a manageria școala, ar trebui să ia în considerare viziunea personalului din subordine, să îl implice în vederea luării unor decizii importante la nivelul instituției. Faptul că membrii instituției se sfătuiesc, colaborează, e un câștig, participanții având drepturi egale în ceea ce privește influențarea deciziilor.
Modelele politice cuprind o serie de caracteristici: se centrează pe activitățile de grup; sunt preocupate de interese și grupuri de interes; conflictele sunt trăsături normale în cadrul organizațiilor; scopurile sunt schimbătoare, neclare și controversate; deciziile se iau în urma unor negocieri/ înțelegeri; noțiunea de putere reprezintă miezul teoriilor politice.
Sistemul de învățământ este sub influența politicului pornind chiar de la inspectoratele școlare. Inspectorii școlari sunt schimbați periodic pe criterii politice în funcție de partidul de guvernământ, unii directori de unități sunt puși în funcție tot pe criterii politice, prin urmare întreg sistemul este politizat. Există în permanență acele grupuri de interese, interese personale, dar și profesionale. Au fost foarte des mediatizate cazurile de ,,politicienii licențiați”, care au absolvit diverse facultăți și au obținut doctorate în schimbul acordării de finanțări instituțiilor. Partidele politice își exercită controlul asupra inspectoratelor, dar și asupra școlilor pentru că acestea sunt adevărate legături și influențe în societate. O descentralizare a unităților de învățământ, o depolitizare, cu directorii reprezentativi pentru comunitatea școlară, capabili, care au susținut un concurs național, cu inspectori care să cunoască problemele cu care se confruntă cadrele didactice, cu cadre didactice devotate, competente și implicate pot fi soluția unui învățământ de calitate.
Modelul subiectiv situează persoana în centrul instituției, având la bază ideea că fiecare persoană are o percepție subiectivă asupra organizației. Fiecare organizație are un sens diferit pentru fiecare din membrii săi, aceștia având propria subiectivitate în a interpreta diversele situații. Fiecare percepe instituția dintr-un unghi diferit, trecând prin filtrul propriu diverse evenimente sau situații. Școala nu e o entitate autoizolată, ea întregește convingerile celor ce o “populează”. Modelul subiectiv aduce în prim-plan proiecțiile individuale, valorile, aspirațiile, convingerile, curajul, dar și vulnerabilitățile fiecărui cadru didactic. S-ar putea face o asemănare între modelele subiective și centrarea pe elev în procesul educațional. Astfel există o bună cunoaștere a nevoilor, a lacunelor individului, dar și a ceea ce aduce plus valoare școlii (curaj, altruism, voință. Abordarea subiectivă funcționează doar dacă managerul permite, deoarece majoritatea consideră că acest model e fragil, nu prezintă siguranță, ba chiar naște tensiuni între profesori și manager. Modelul subiectiv este structurat pe interacțiunea umană, pe motivația celor din școală. pe conduită.
Importanța acordată în tot mai mare măsură modelelor culturale are ca punct de plecare nevoia de înțelegere a valorilor și convingerilor membrilor unei organizații. Pe plan internațional, la care se raportează și învățământul românesc, există tendința descentralizării învățământului și raportarea lui la specificul național sau regional, fiecare organizație școlară fiind privită ca entitate unică.
Membrii organizațiilor școlare, în frunte cu managerul acesteia, se raportează în permanență la mediul extern pentru a stabili scopurile inițiale, pe care le ancorează în setul de valori ale culturii organizaționale de care aparțin. Reușita îndeplinirii acestor scopuri, fără a ieși din tiparele valorilor tradiționale, denotă caracterul deschis al unităților de învățământ, deschis spre inovare, aflate într-o continuă transformare și adaptare. Un rol important în acest sens revine liderilor care trebuie să susțină valorile și convingerile culturale atât către organizație cât și către comunitate. Acest fapt duce la determinarea directorilor de școli de a construi o imagine a școlii cât mai atractivă, în care să se oglindească cultura organizației cu valorile și convingerile ei, scopurile educaționale și gradul de îndeplinire a acestora. Într-un cuvânt viziunea și misiunea școlii trebuie să fie clare, coerente, realiste, pe înțelesul comunității furnizoare de indivizi educabili.
Bibliografie:
Bush, Tony (2015), Leadership și management educațional, Teorii și practici actuale, Ed. Polirom, București.
Publicat de:
Bîndac Marlena
Profesor la Liceul Tehnologic „Dumitru Mangeron”, Bacău.