Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Stilurile parentale, reprezintă este o mare provocare deoarece impactul pe care îl dețin asupra sănătății psihologice a copiilor este major. Cercetările au indicat existența a două elemente principale în baza cărora pot fi definite stilurile parentale, respectiv căldura și controlul.
Căldura părintească reprezintă capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a-i oferi atenția necesară asupra nevoilor și la emoțiilor și de a-i arăta zilnic aceste aspecte. Controlul parental cuprinde comportamente de disciplină cum ar fi învățarea copiilor de a acționa conform regulilor, setarea limitelor într-un mod solid, dar în același timp emoțional neutru, având așteptări specifice vârstei copilului.
Chiar dacă principalul rol al părinților este acela de a influența, supraveghea și totodată învăța copiii, aceștia aleg de cele mai multe ori modalități diferite pentru a le pune în practică. Există părinți care doresc să dețină un control absolut asupra copilului, și pun presiune pe aceștia constant, de cealaltă parte sunt părinții care se mulțumesc să îndeplinească doar sarcinile elementare ale unui părinte.
Cercetătorii în domeniul științelor educației, au evidențiat importanta calității experiențelor din perioada timpurie, pe care cei mici o au alături de părinți și care sugerează o vulnerabilitate crescută la copiii cu relații disfuncționale cu părinții.
Jocul e înțelepciunea și iubirea copiilor. Câtă limpezime e în ochii acestora! Sufletele lor își doresc pace în lume și dreptate, familii fericite, iubire între oameni și nu visează în zadar visează în zadar.
Fiind o temă deosebit de importantă, joaca este unul dintre primele moduri prin care copilul învață. Astfel, ea nu apare doar în literatura română, ci și în cea universală. Scriitori renumiți au cântat-o cu nostalgie în operele lor: Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”, Ion Barbu în „După Melci”, Mark Twain în „Tom Sawyer”.
În opera „Amintiri din copilărie”, scriitorul humuleștean Ion Creangă povestește copilăria copilului universal, Nică fiind personajul în care se ascunde tipul copilului de oriunde și de oricând. Întâmplările în care este implicat eroul nu mai sunt simple pozne ale unei vârste, ci ilustrează un proces de cunoaștere și de formare.
Actul de cunoaștere e restrâns, într-o primă etapă, la zona casei părintești și a satului deschis fiind, ulterior, către o lume tot mai depărtată, simbol al necunoscutului: Broșteni, Fălticeni, Socola. Pentru Nică, natura și satul sunt simbolurile copilăriei, ale unei lumi arhaice, dar și magice, cu datini și obiceiuri păstrate încă de la începutul lumii. Natura experiențelor personajului se schimbă nu numai pe măsură ce acesta se depărtează de locul nașterii, prin dislocare în spațiu, ci și odată cu trecerea timpului, care, pe nesimțite, îl scoate din copilărie spre a îl aduce în adolescență.
- Studiu de caz -
În practica educațională curentă, de cele mai multe ori, din păcate, profesorii ignoră cazurile de comportamente defectuoase care nu implică și probleme disciplinare, mulțumindu-se cu faptul că elevul este liniștit și nu deranjează ora. Sub aparenta liniște a elevului se pot ascunde frustrări mari, percepții greșite față de rolul formativ al școlii, sau probleme de sănătate, care nerezolvate la timp conduc spre eșec școlar, abandon școlar și eșec social.
Este de datoria cadrelor didactice să descopere la timp astfel de comportamente, să investigheze astfel de cazuri și să găsească cele mai potrivite soluții pentru rezolvarea lor. Fiecare copil aflat într-o astfel de situație de risc merită să fie ajutat. Doar în felul acesta învățământul românesc își dovedește valoarea formativă, își îndeplinește misiunea, își recâștigă reputația și încrederea societății.
Descrierea cazului ipotetic pe care vreau să-l supun atenției:
În clasa doamnei X, Corina se arată a fi o elevă foarte docilă. Ea nu deranjează pe nimeni și socializează puțin cu ceilalți. Dar, în ciuda tuturor eforturilor, dascălul nu reușește să o facă să participe la activitățile din clasă. Corina nu face aproape deloc progrese pe plan școlar, ea nu face deloc eforturi și nu termină niciodată ce i se dă de lucrat. Ea se mulțumește doar să fie prezentă.
Toți copiii sunt artiști, problema este cum să rămâi artist odată ce crești (Pablo Picasso)
În ultimii ani, școlii i-a revenit sarcina de a dezvolta autonomia și creativitatea școlarului, dar în funcție de modalitatea în care este organizat procesul de învățământ acesta poate duce atât la dezvoltarea unei gândiri creative, cât și inhibarea școlarului.
La copii, imaginația despre lume este foarte creativă. În educație, creativitatea este privită cu neplăcere de unele cadre didactice, deoarece merge împotriva rezultatelor dorite de sistem. Procesele învățământului românesc sunt în mare parte gândite astfel încât să-i facă pe tineri să treacă prin niște examene. Asta înseamnă determinarea acestora să dea răspunsul dorit de examinator, nu cel creativ, nu cel original, astfel creativitatea fiind inhibată sau chiar sancționată. Creativitatea nu este ceva ce poate fi învățat, însă poate fi exersat și dezvoltat, iar în funcție de mecanismele noastre de utilizare a cunoștințelor și de memorare, ne îmbogățim stocul de idei, din care reies concepte noi.
Rolul școlii este deosebit de important deoarece este una dintre principalele modalități pe care o utilizează omenirea în stimularea creativității. Părinții trebuie să acționeze în aceeași direcție cu școala, deoarece ceea ce învață elevul la școală poate pune acasă în practică cu ușurință cu ajutorul și susținerea părinților. Aceștia trebuie să știe că autoritatea excesivă blochează dezvoltarea copilului. Nivelul de creativitate pe care școlarul mic îl poate atinge este nivelul creativității inventive, care este caracterizat prin capacitatea superioară de a percepe relații noi și neobișnuite între elemente care înainte apăreau izolat. Școlarul mic poate anticipa, coordona sau modifica dezvoltarea unui domeniu din artă, știință etc.
Prin natura sa, omul este o ființă socială, așadar interacționează cu semenii săi, folosind forme de expresie diverse (cuvinte, gesturi, intonații, de exemplu), care să exprime direct sau, dimpotrivă, indirect mesaje. Este o formă conștientă și intenționată de a stabili o legătură cu cei din jur, de a se poziționa față de o situație sau persoană, de a se adapta la mediul socio-cultural. Acest proces presupune transmitere de mesaje de la un emițător către un receptor prin intermediul unor coduri, semne, de la cele mai simple (cum ar fi ridicarea mâinii în semn de salut) până la forme complexe (cum ar fi simboluri matematice).
Școala de la Palo Alto a emis o teorie a comunicării din care rezultă că omul comunică prin orice comportament. Astfel, identificăm următoarele caracteristici ale comunicării: este inevitabilă; are loc la nivel informațional și relațional; se realizează continuu; se produce sub forma a două modele: unul digital (denumiri) și unul analogic (asemănări).
Comunicarea nonverbală intră în sfera comunicării „analogice”, prin care transmitem mesaje folosind mimica, gesturile, postura, spațiul, ecoul vocii. Trebuie precizat că unele elemente de comunicare nonverbală sunt înnăscute, așa cum a remarcat pentru prima dată Charles Darwin, altele se învață și pot fi reglate conștient. Unele moduri de comunicare sunt universale, cum sunt expresiile care transmit emoțiile de bază (bucurie, tristețe, frică, furie, dezgust, surpriză), altele diferă în funcție de cultură.
Autoevaluarea elevilor se bazează pe evaluarea făcută de către elevi privind propria activitate școlară, aspect ce vizează modul în care au înțeles informațiile transmise sau aprofundate, cum consider aceștia că s-au descurcat și ce dificultăți au întâmpinat pe parcursul desfășurării activității. Prin intermediul procesului de autoevaluare elevii devin ei înșiși parte din evoluția proprie- aceștia observă stadiul în care se află, analizează ce ar mai fi de îmbunătățit și aplică propriile metode axate pe motivația internă în vederea îmbunătățirii propriului comportament prin identificarea dificultăților și depășirea acestora.
Influența evaluării școlare se poate observa și asupra altor aspecte ale elevului precum imaginea de sine, stima de sine și părerea generală pe care o are referitor la propriile competențe și abilități. Elevii sunt puși astfel în situația de a observa în diferite ipostaze: cum comunică, cum citesc, modul în care scriu sau își iau notițe, maniera în care se implică și fluctuațiile motivației întâlnite pe parcursul unei ore.
Foarte important este ca elevul să înțeleagă că orice nelămurire poate fi clarificată, iar propria identificare a dificultăților întâmpinate, fie că sunt de ordin cognitive, comprehensive, social, emoțional sau motivațional, odată percepute, pot fi modificate și îmbunătățite.
Acțiunea de autoevaluare poate fi introdusă treptat în activitățile zilnice ale elevilor pentru a se familiariza cu aceasta, a înțelege maniera de aplicare și răspuns în vederea însușirii acesteia într-un mod corespunzător. Profesorul poate adresa întrebări la finalul unei activități în vederea înțelegerii dificultăților sesizate de către elevi și observării aspectelor însușite. Întrebările pot fi formulate sub forma: Ce ai învățat nou astăzi?, Ce ți-a plăcut cel mai mult în cadrul lecției de astăzi?, Ce ți s-a părut cel mai dificil din cadrul lecției?, La ce crezi că ar mai trebui să lucrezi? sau, Unde consideri că întâmpini dificultăți?, Ce notă crezi că meriți pentru cum te-ai descurcat astăzi?