Jocul - proces de cunoaștere și de formare

Jocul e înțelepciunea și iubirea copiilor. Câtă limpezime e în ochii acestora! Sufletele lor își doresc pace în lume și dreptate, familii fericite, iubire între oameni și nu visează în zadar visează în zadar.

Fiind o temă deosebit de importantă, joaca este unul dintre primele moduri prin care copilul învață. Astfel, ea nu apare doar în literatura română, ci și în cea universală. Scriitori renumiți au cântat-o cu nostalgie în operele lor: Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”, Ion Barbu în „După Melci”, Mark Twain în „Tom Sawyer”.

În opera „Amintiri din copilărie”, scriitorul humuleștean Ion Creangă povestește copilăria copilului universal, Nică fiind personajul în care se ascunde tipul copilului de oriunde și de oricând. Întâmplările în care este implicat eroul nu mai sunt simple pozne ale unei vârste, ci ilustrează un proces de cunoaștere și de formare.

Actul de cunoaștere e restrâns, într-o primă etapă, la zona casei părintești și a satului deschis fiind, ulterior, către o lume tot mai depărtată, simbol al necunoscutului: Broșteni, Fălticeni, Socola. Pentru Nică, natura și satul sunt simbolurile copilăriei, ale unei lumi arhaice, dar și magice, cu datini și obiceiuri păstrate încă de la începutul lumii. Natura experiențelor personajului se schimbă nu numai pe măsură ce acesta se depărtează de locul nașterii, prin dislocare în spațiu, ci și odată cu trecerea timpului, care, pe nesimțite, îl scoate din copilărie spre a îl aduce în adolescență.

Grija copilului e joaca: lui nu-i pasă că mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, el rămâne în universul fabulos al jocului unde imaginația și inventivitatea nu cunosc limite: încălecat pe băț se crede „călare pe un cal din cei mai strașnici”. David Creangă îi duce pe Nică și pe Dumitru la școala lui Alecu Balos din Broșteni: acesta este momentul în care copilul suferă prima ruptură de vatra satului. Călătoria are loc într-o dimineață de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” și îl transportă pe Nicu într-o lume complet nouă necunoscută, căruia copilul nu i se adaptează, având loc o serie de întâmplări inedite: căderea în Ozana, tăierea pletelor, locuirea în gazdă la Irinuca - unde se umple de râie, doborârea bordeiului Irinucăi, fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistrița.

Ca și opera „Amintiri din copilărie”, „După melci”, de Ion Barbu, surprinde momentele unei aventuri trăite de un copil în lumea satului. Într-un început incert de primăvară, rătăcind prin pădure alături de alți copii, eroul caută și găsește un melc asupra căruia să se hotărăște să verifice puterea magică a unui descântec. Vorbele care îl compun ispitesc și provoacă, printr-o promisiune adusă de imaginea unei naturii primăvăratice, seducătoare. Căderea întunericului peste pădurea jumulită de secure, jocul umbrelor, care pare să ascundă monștrii mitici, amenințători, îl înspăimântă pe copil. Iluzia are drept efect frica și fuga lui, ceea ce duce la întreruperea actului magic. Retras în spațiul ocrotitor al casei, la adăpost față de o natură dezlănțuită într-o viforniță târzie, copilul este urmărit în gând de soarta micii vietăți părăsite în pădure. Același gând stăruitor când soarele revine îl face să pornească în căutarea melcului, dar la locul întâmplării, descoperă urmele unei drame: sedus de promisiunea făcută prin descântec, melcul ieșise din găoacea protectoare și devenise victima gerului întors pe neașteptate. Sentimentul vinovăției trăit de copil își află expresia printr-o lamentație, dar momentul remușcării este și momentul înțelegerii, copilul având acum revelația puterii ascunse în cuvântul capabil să producă iluzii periculoase pentru cel care le confundă cu realitatea.

Jocul nevinovat, dar imprudent, al copilului din opera „După Melci”, ca și cel al băieților Nică și Dumitru, din care lipsește intenția răului, au ca urmare un rău: moartea melcului și dărâmarea casei Irinucăi. Înțelegerea răului săvârșit explică fuga copiilor spre Pipirig și echivalează cu asumarea vinovăției. Drumul înapoi devine o călătorie a suferinței care propune o legătură între vinovăție și pedeapsă, o pedeapsă aplicată de divinitate.

Universului copilăriei îi sunt asociate jocul și joaca, în jurul cărora se concentrează toate preocupările lui Nică. Joaca îl eliberează de realul vieții, îl ajută să își construiască o lume proprie în care operează altă convenție, adeseori în conflict cu cea din lumea adulților; îl scoate de sub puterea timpului. Existența lui Nică se desfășoară într-un adevărat tărâm al fericirii, unde apare evocat chipul mamei, ca o zeitate tutelară a acestei lumi, ca un centru al universului copilăriei, ea știind să facă „multe și mari minunății”. Un gând pios de recunoștință se îndreaptă către „biata mamă„ și astfel, își face loc regretul pentru trecerea ireversibilă a timpului.

Lumea copilăriei este un tărâm, un imperiu al jocului: el fură din cireșele mătușii Mărioara, fuge la scăldat în loc să aibă grijă de frații săi mai mici, se duce la urat, fură pupăza din tei, smântânește oalele.

Jocul e o modalitate de inițiere în tainele vieții, prin imitarea activității adulților. Copilul se manifestă prin joc de la cea mai fragedă vârstă, iar jocul lui este nelimitat și permanent, o stare continuă. Cei mici trăiesc intens și firesc bucuria jocului, acesta din urmă fiind munca zilnică a copiilor, activitatea creatoare, legea copilăriei.

 

Bibliografie:
Creangă, Ion. (2021). Amintiri din copilărie. București: Editura Gama;
Barbu, Ion. (2021). După melci. București: Editura Agora.