Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Omul, aflat în vârful lanțului trofic s-a dezvoltat și a beneficiat de dărnicia și bogăția naturii încă de la apariția sa. A învățat să îmblânzească sălbăticiuni, să cultive trenuri, să construiască case, sate, orașe, apoi uzine, mașini, metropole, lărgindu-și sfera de influență tot mai mult din necesitate dar și din dorința de a acumula profit. Toate aceste activități au dus în timp la degradarea tot mai accelerată a naturii. Plantele și animalele au tot mai mult de suferit în urma acțiunilor desfășurate de om. Defrișările masive de păduri care au făcut loc unor orașe, sau unor terenuri agricole, sau au devenit mobilier, material de construcție, dosar cu șină sau altceva, au condus la restrângerea arealului de viață a animalelor, multe dintre ele au dispărut, altele se află în pragul extincției, însă au condus și la cangrenarea plămânului Terrei. Noxele, marilor industrii, praful, gazele cu efect de seră au otrăvit aerul pe care cu toții îl respirăm: plante, animale, oameni.
Apele reprezintă sângele care dă viață naturii cu venele sale firave și reci la izvoare care se încarcă cu otrava nepăsării umane pe măsura înaintării spre vărsare. Deversarea în râuri a substanțelor toxice provenite din industrie, din utilizarea necontrolată a pesticidelor în agricultură, de la apele reziduale ale orașelor, îmbinate cu nepăsarea fiecăruia și a tuturor.
Proiectului educațional multidisciplinar Medii de viață, a avut ca obiectiv principal necesitatea formării unui comportament civilizat fată de natură, de protejare și ocrotire a naturii. De asemenea prin activitățile desfășurate s-a urmărit stimularea curiozității științifice, a interesului și a motivației în studierea lumii vii, formarea și dezvoltarea unor competențe cheie ca dezvoltarea capacităților de analizare, explorare și investigare a lumii vii, a fenomenelor naturale, a relațiilor de interdependență ce se stabilesc între plante-animale și mediul de viață în care acestea se dezvoltă, influența activităților umane asupra mediilor de viață.
Nivelul conștiinței morale individuale se referă la cunoștințele și convingerile pe care le posedă, la trăsăturile de voință și caracter ce s-au format, la capacitatea de apreciere a faptelor morale și a judecăților morale, la sensibilitatea și spiritul moral de care dispune, la mobilurile interne care-l determină să acționeze într-un fel sau altul.
În legătură cu factorii ce țin de dezvoltarea ontogenetică a copilului se consideră că formarea moralității este condiționată și de unele particularități psihosomatice corespunzătoare diverselor stadii de evoluție.
J.Piaget distinge în perioada copilăriei, stadiul realismului moral și stadiul cooperării.
Stadiul realismului mutual corespunde copiilor până la vârsta de 7-8 ani. Relația dintre adult și copil are un caracter unilateral, în sensul că adultul reprezintă sursa tuturor consemnelor și obligațiilor ce se impun; datorită prezenței sale, copilul supunându-se acestuia în virtutea valorii ce i-o recunoaște. Este așa-zisa morală a ascultării, bazată pe supunere și alimentată de sentimentul inegalității pe care copilul îl recunoaște față de adult. Ceea ce-i determină să se supună este respectul unilateral, întemeiat pe afecțiune și teamă. Afecțiunea apare ca expresie a identificării și recunoașterii persoanei adulte, iar teama este o reacție față de autoritatea adultului. Constrângerea morală a acestuia este cea care orientează și dirijează conduita morală a copilului, totul este dictat și impus din exterior și în mai mică măsură rezultat al unor mobiluri și trebuințe interne. Tendința copilului este de a considera valorile și normele morale ca existând în sine, impunându-se în mod obligatoriu, independent de conștiința sa. (I.Nicola, 1987, pag. 210)
Noțiunea de problemă are un conținut larg cuprinzând o gamă variată de preocupări și acțiuni în diferite domenii. În general, orice chestiune de natură practică sau teoretică care reclamă o rezolvare, o soluție poartă numele de problemă. Cu alte cuvinte, ținând cont de faptul că orice proces de gândire este declanșat de o întrebare pe care și-o pune sau care i se pune omului, se admite că formularea unui răspuns clar și precis la o astfel de întrebare constituie o problemă.
În sens psihologic, “o problemă” este orice situație, dificultate sau obstacol întâmpinat de gândire în activitatea practică sau teoretică, pentru care nu există un răspuns gata formulat. Limitându-ne la matematică, admitem că prin problemă se înțelege orice chestiune a cărei soluție se poate obține prin procese de gândire și calcul.
„Problema de matematică reprezintă transpunerea unei situații practice sau a unui complex de situații practice în relații cantitative și în care, pe baza valorii numerice date și aflate într-o anumită dependență unele față de altele sau față de una sau mai multe valori numerice necunoscute, se cere determinarea acelei valori necunoscute”.
În esența ei, rezolvarea unei probleme este o activitate inventivă, creativă. Individul nu se naște cu experiență socială. Aceasta și-o însușește pe calea achiziției, a învățării individuale. În procesul de învățământ, învățarea cuprinde activitatea elevilor în scopul însușirii priceperilor și deprinderilor necesare pentru viața personală și socială, precum și a unor procese de muncă intelectuale.
Comunicarea este un aspect esențial în orice relație, fie că vorbim despre relațiile personale, profesionale sau educaționale. În lucrul cu elevii, comunicarea reprezintă cheia succesului pentru a dezvolta o relație sănătoasă și reciproc benefică între profesor și elev.
În lucrul cu elevii, profesorul trebuie să aibă în vedere diferite abordări și tehnici de comunicare, pentru a se adapta la nevoile și particularitățile fiecărui elev. Unele dintre aceste abordări și tehnici includ:
Comunicare verbală: Aceasta reprezintă forma cea mai comună de comunicare și implică folosirea cuvintelor pentru a transmite mesaje. Este important ca profesorul să folosească un limbaj clar și concis, care să fie ușor de înțeles de către elevi. Pe lângă asta, profesorul trebuie să aibă, de asemenea, o dicție clară și să țină cont de tonul vocii sale, pentru a transmite mesajul într-un mod potrivit.
Comunicare nonverbală: Această formă de comunicare implică transmiterea mesajelor prin gesturi, expresii faciale, postură, contact vizual etc. Profesorul ar trebui să fie conștient de limbajul corpului său și să îl folosească într-un mod potrivit pentru a susține mesajul verbal.
Activitățile outdoor au o importanță semnificativă în procesul de învățare și dezvoltare personală, deoarece oferă oportunități prezente în mediul natural sau în afara sălilor de clasă tradiționale. Aceste activități implică în mod activ pe elevi, le permit să experimenteze diversitatea și îi ajută să își dezvolte abilitățile sociale, emoționale și cognitive.
Unul dintre aspectele cheie ale activităților outdoor este faptul că oferă o experiență directă și experiențială. Elevii au ocazia să învețe printr-o metodă holistică, care implică toate simțurile. Ei pot vedea, auzi și simți ceea ce învață, comparativ cu învățarea într-o sală de clasă tradițională unde informațiile sunt pur și simplu prezentate în mod pasiv. Această experiență directă facilitează înțelegerea și reținerea informațiilor într-un mod mai eficient și ajută la transferul de cunoștințe și competențe de la mediul non-formal la mediul formal.
Activitățile outdoor pot fi structurate într-o gamă largă de discipline și subiecte. De exemplu, în domeniul științelor, activitățile outdoor pot cuprinde explorarea mediului natural, colectarea și analizarea datelor în timp real, studierea diversității și ecosistemelor, sau investigarea soluțiilor la probleme de mediu. În domeniul artei și al creativității, activitățile outdoor pot implica expresia artistică în natură, crearea și prezentarea de spectacole în aer liber sau participarea la astfel de evenimente culturale în comunitate.
Suntem profesioniști în educație, știm de ce ne-am ales această misiune. Am învățat tot ce ni s-a predat, dar și tot ce ne-a plăcut, în privința teoriilor noi sau mai puțin noi, care ne-au format în cariera de profesor. Foarte rar, însă, am fost învățați cum să predăm cu înțelegere, compasiune sau cum să empatizăm cu elevii cu dificultăți de învățare sau sociale. Foarte rar, ni s-a spus că toată munca noastră se cere a se face sub auspiciul unei stări de bine, sub denumirea actualului, modernului termen de mindfulness.
Întrebarea este: de ce acționăm? Ce ne conduce, ce ne mișcă, către reușită? Ce mecanisme reușesc să scoată ce este mai bun în noi sau, din contră, ce este mai rău? Aceste întrebări aparent simple au condus la elaborarea unei mari diversități de teorii cu privire la ceea ce ne determină să acționăm. Unul dintre răspunsuri este oferit prin intermediul teoriei autodeterminării. Aceasta afirmă că, atât tendințele spre dezvoltare, cât și vulnerabilitățile ce conduc la o stare de rău, pot fi explicate în mare parte printr-un singur principiu de bază. Conform teoriei autodeterminării există trei nevoi de bază: nevoia de autonomie, nevoia de competență și nevoia de relaționare. Cu toții avem un potențial pentru dezvoltare, cât și vulnerabilități ce conduc la un comportament disfuncțional. În timp ce satisfacerea nevoilor de bază contribuie la pro-activitate, integrare și stare de bine, frustrarea acestor nevoi, în special din partea persoanelor semnificative din viața noastră, conduce la pasivitate, fragmentare și stare de rău.
O altă componentă fundamentală a teoriei autodeterminării este teoria cauzalității. Această teorie își propune să explice ce ne motivează și în ce direcție ne îndreptăm eforturile. În acest sens, teoria indică existența a trei tipuri principale de motivație: intrinsecă sau autonomă, extrinsecă sau controlată și impersonală sau volitivă.