Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Noțiunea de problemă are un conținut larg cuprinzând o gamă variată de preocupări și acțiuni în diferite domenii. În general, orice chestiune de natură practică sau teoretică care reclamă o rezolvare, o soluție poartă numele de problemă. Cu alte cuvinte, ținând cont de faptul că orice proces de gândire este declanșat de o întrebare pe care și-o pune sau care i se pune omului, se admite că formularea unui răspuns clar și precis la o astfel de întrebare constituie o problemă.
În sens psihologic, “o problemă” este orice situație, dificultate sau obstacol întâmpinat de gândire în activitatea practică sau teoretică, pentru care nu există un răspuns gata formulat. Limitându-ne la matematică, admitem că prin problemă se înțelege orice chestiune a cărei soluție se poate obține prin procese de gândire și calcul.
„Problema de matematică reprezintă transpunerea unei situații practice sau a unui complex de situații practice în relații cantitative și în care, pe baza valorii numerice date și aflate într-o anumită dependență unele față de altele sau față de una sau mai multe valori numerice necunoscute, se cere determinarea acelei valori necunoscute”.
În esența ei, rezolvarea unei probleme este o activitate inventivă, creativă. Individul nu se naște cu experiență socială. Aceasta și-o însușește pe calea achiziției, a învățării individuale. În procesul de învățământ, învățarea cuprinde activitatea elevilor în scopul însușirii priceperilor și deprinderilor necesare pentru viața personală și socială, precum și a unor procese de muncă intelectuale.
Comunicarea este un aspect esențial în orice relație, fie că vorbim despre relațiile personale, profesionale sau educaționale. În lucrul cu elevii, comunicarea reprezintă cheia succesului pentru a dezvolta o relație sănătoasă și reciproc benefică între profesor și elev.
În lucrul cu elevii, profesorul trebuie să aibă în vedere diferite abordări și tehnici de comunicare, pentru a se adapta la nevoile și particularitățile fiecărui elev. Unele dintre aceste abordări și tehnici includ:
Comunicare verbală: Aceasta reprezintă forma cea mai comună de comunicare și implică folosirea cuvintelor pentru a transmite mesaje. Este important ca profesorul să folosească un limbaj clar și concis, care să fie ușor de înțeles de către elevi. Pe lângă asta, profesorul trebuie să aibă, de asemenea, o dicție clară și să țină cont de tonul vocii sale, pentru a transmite mesajul într-un mod potrivit.
Comunicare nonverbală: Această formă de comunicare implică transmiterea mesajelor prin gesturi, expresii faciale, postură, contact vizual etc. Profesorul ar trebui să fie conștient de limbajul corpului său și să îl folosească într-un mod potrivit pentru a susține mesajul verbal.
Activitățile outdoor au o importanță semnificativă în procesul de învățare și dezvoltare personală, deoarece oferă oportunități prezente în mediul natural sau în afara sălilor de clasă tradiționale. Aceste activități implică în mod activ pe elevi, le permit să experimenteze diversitatea și îi ajută să își dezvolte abilitățile sociale, emoționale și cognitive.
Unul dintre aspectele cheie ale activităților outdoor este faptul că oferă o experiență directă și experiențială. Elevii au ocazia să învețe printr-o metodă holistică, care implică toate simțurile. Ei pot vedea, auzi și simți ceea ce învață, comparativ cu învățarea într-o sală de clasă tradițională unde informațiile sunt pur și simplu prezentate în mod pasiv. Această experiență directă facilitează înțelegerea și reținerea informațiilor într-un mod mai eficient și ajută la transferul de cunoștințe și competențe de la mediul non-formal la mediul formal.
Activitățile outdoor pot fi structurate într-o gamă largă de discipline și subiecte. De exemplu, în domeniul științelor, activitățile outdoor pot cuprinde explorarea mediului natural, colectarea și analizarea datelor în timp real, studierea diversității și ecosistemelor, sau investigarea soluțiilor la probleme de mediu. În domeniul artei și al creativității, activitățile outdoor pot implica expresia artistică în natură, crearea și prezentarea de spectacole în aer liber sau participarea la astfel de evenimente culturale în comunitate.
Suntem profesioniști în educație, știm de ce ne-am ales această misiune. Am învățat tot ce ni s-a predat, dar și tot ce ne-a plăcut, în privința teoriilor noi sau mai puțin noi, care ne-au format în cariera de profesor. Foarte rar, însă, am fost învățați cum să predăm cu înțelegere, compasiune sau cum să empatizăm cu elevii cu dificultăți de învățare sau sociale. Foarte rar, ni s-a spus că toată munca noastră se cere a se face sub auspiciul unei stări de bine, sub denumirea actualului, modernului termen de mindfulness.
Întrebarea este: de ce acționăm? Ce ne conduce, ce ne mișcă, către reușită? Ce mecanisme reușesc să scoată ce este mai bun în noi sau, din contră, ce este mai rău? Aceste întrebări aparent simple au condus la elaborarea unei mari diversități de teorii cu privire la ceea ce ne determină să acționăm. Unul dintre răspunsuri este oferit prin intermediul teoriei autodeterminării. Aceasta afirmă că, atât tendințele spre dezvoltare, cât și vulnerabilitățile ce conduc la o stare de rău, pot fi explicate în mare parte printr-un singur principiu de bază. Conform teoriei autodeterminării există trei nevoi de bază: nevoia de autonomie, nevoia de competență și nevoia de relaționare. Cu toții avem un potențial pentru dezvoltare, cât și vulnerabilități ce conduc la un comportament disfuncțional. În timp ce satisfacerea nevoilor de bază contribuie la pro-activitate, integrare și stare de bine, frustrarea acestor nevoi, în special din partea persoanelor semnificative din viața noastră, conduce la pasivitate, fragmentare și stare de rău.
O altă componentă fundamentală a teoriei autodeterminării este teoria cauzalității. Această teorie își propune să explice ce ne motivează și în ce direcție ne îndreptăm eforturile. În acest sens, teoria indică existența a trei tipuri principale de motivație: intrinsecă sau autonomă, extrinsecă sau controlată și impersonală sau volitivă.
Creativitatea este capacitatea de a gândi și de a genera idei, soluții sau produse noi și originale. Aceasta implică abilitatea de a face conexiuni inovatoare între concepte sau de a aborda problemele într-un mod neconvențional. Creativitatea poate fi exprimată în diferite domenii, cum ar fi arta, știința, tehnologia sau afacerile.
Povestirile folclorice au un rol important în școală, contribuind la dezvoltarea culturală și lingvistică a elevilor. Ele oferă o perspectivă asupra tradițiilor, valorilor și istoriei unei comunități, promovând înțelegerea diversității culturale. Totodată, aceste povești contribuie la îmbogățirea vocabularului și la dezvoltarea abilităților de comunicare ale elevilor. Prin intermediul lor, se pot explora și înțelege diferitele aspecte ale limbii și expresiei artistice. Povestirile folclorice au o puternică influență în stimularea creativității. Prin natura lor bogată în imagini, personaje și situații neobișnuite, aceste povești oferă elevilor o sursă inepuizabilă de inspirație. Încurajându-i să exploreze și să interpreteze aceste povești în moduri personale, se dezvoltă creativitatea prin gândirea nonconformistă și originalitatea expresiei.
În contextul educației, povestirile folclorice pot fi utilizate pentru a învăța valori morale, etice și sociale. Acestea oferă exemple de comportament și trăsături de caracter care pot servi drept repere în formarea identității și conduitei individuale. Totodată, povestirile pot fi integrate în diferite materii, cum ar fi literatura, istoria sau chiar limba străină, contribuind astfel la o înțelegere holistică și interdisciplinară. De asemenea, studierea povestirilor folclorice în școală încurajează imaginația și creativitatea elevilor, oferindu-le oportunitatea de a interpreta și reinterpreta povești tradiționale în propriul lor mod. Această activitate stimulează gândirea critică și capacitatea de analiză a elevilor, dezvoltându-le abilitățile de a extrage înțelesuri profunde din textele literare.
Așa cum se poate deduce din denumire, activitățile extra curriculare sunt acele activități desfășurate în cadrul școlii, în afara orelor de curs, dar care sunt în mod direct legate de curriculă sau de programa școlară. De exemplu, cluburile de robotică sau de șah, corul sau orchestra școlară, grupurile de teatru sau cinematografie.
Pe de altă parte, activitățile extrașcolare sunt acele activități desfășurate în afara școlii, care nu fac parte din curriculă sau programă școlară și au scopul de a dezvolta abilități și pasiuni individuale, în afara contextului academic. Acestea pot include sporturi, arte, muzică, dans, lecții private sau de grup, voluntariat etc.
Principalele diferențe între cele două tipuri de activități pot fi observate în următoarele aspecte:
Relevanța pentru programa școlară: Activitățile extracurriculare sunt direct legate de materia școlară și pot aduce beneficii în ceea ce privește înțelegerea și aplicarea conceptelor studiate în timpul cursurilor. Pe de altă parte, activitățile extrașcolare sunt mai puțin formalizate și nu sunt legate de materia școlară.
Locație: Activitățile extracurriculare se desfășoară în general în cadrul școlii sau în proximitatea acesteia, în timp ce activitățile extrașcolare pot avea loc în diferite locații, precum centre sportive, academii de muzică sau dans, baze de agrement etc.
Obiective: Activitățile extracurriculare au ca principal obiectiv consolidarea și aprofundarea cunoștințelor dobândite în cadrul programului școlar, dezvoltarea abilităților academice și a competențelor specifice, în timp ce activitățile extrașcolare urmăresc dezvoltarea competențelor și pasiunilor individuale din afara contextului academic.
Participare: Participarea la activitățile extracurriculare poate fi, în anumite cazuri, obligatorie sau sugerată pentru elevi, în timp ce activitățile extrașcolare sunt alese și practicate voluntar de către elevi.