Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Motto: Regina științelor este matematica, iar aritmetica este regina matematicii. (Karl Gauss)
În tot ceea ce facem, în tot ce ne înconjoară, folosim matematica (numărăm, calculăm, măsurăm, rezolvăm etc.)
Tendințele actuale ale învățământului primar, și mai ales în ceea ce privește disciplina Matematică, trasează o atenție deosebită dezvoltării gândirii creatoare la elevi. Prin intermediul matematicii se formează deprinderi și capacități care vor deveni utile în activitatea practică. Astfel, se învață o serie de atitudini: a gândi personal și activ, a analiza o problemă și a o descompune în probleme mai simple, a găsi soluții creatoare de rezolvare.
Creativitatea, în sens larg, poate presupune găsirea de soluții, idei, metode, care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe cale independentă, așa cum se dorește să fie creativitatea elevilor manifestată în școală.
În general, orice chestiune de natură practică sau teoretică care necesită o soluționare, o rezolvare, poartă numele de problemă. Paul Fraisse spunea că „orice situație în care răspunsul nu poate fi dat imediat constituie o problemă”.
Antrenarea școlarilor mici în rezolvarea de probleme, pornind de la simplu la complex, de la concret la abstract, contribuie la înarmarea acestora cu strategii rezolutive adaptabile, cu evidente deschideri spre zona creativității.
În etapa de familiarizare a elevilor cu rezolvarea problemelor simple se formează algoritmul de traducere a cuvintelor sau a expresiilor întâlnite în enunțul problemelor în operații matematice. Astfel, verbe sau expresii ca: „sunt în total”, „au mers împreună”, „adăugăm” sugerează operația de adunare; „au plecat”, „s-au spart”, „s-au topit” – operația de scădere; „de ... ori mai multe”, „de ... ori mai mare”, „de ... ori mai înalt” – operația de înmulțire; „de ... ori mai mic”, „de … ori mai puțin”, „să împărțim în mod egal la…” - operația de împărțire.
Nimic nu le dăruiești oamenilor dacă nu te dăruiești pe tine. (Axel Munthe)
Educația este știință și artă. Ca știință, educația pretinde rațiune, iar ca artă pretinde implicare afectivă. Profesiunea de dascăl este o profesiune vocațională. Ea implică o anumită stare de spirit, de entuziasm, de bunătate, într-un cuvânt – tinerețe sufletească, în măsură să asigure un caracter elevat și generos acțiunii educative. De la educator societatea pretinde calitate și eficiență maximă. Aceasta presupune un efort permanent de formare și informare, condiție esențială a menținerii în actualitate a oricărui educator care vrea să fie competent și eficient.
În politica educațională românească direcția strategică a ultimilor ani a fost și este în continuare aceea de calitate în educație. Școlii i se cer să facă față atât provocărilor prezentului, cât și așteptărilor viitorului, să integreze și să pregătească socio-profesional individul. Cadrul didactic, ca agent al schimbării, trebuie să cumuleze condițiile de competență. A fi competent din punct de vedere profesional înseamnă să deții capacitatea de a aplica, transfera și combina cunoștințele și deprinderile dobândite de-a lungul formării inițiale sau a celei continue în situații și condiții de muncă diverse, pentru a obține nivelul calitativ specificat în standardul ocupațional.
Conform metodologiei formării continue a personalului didactic din învățământul preuniversitar, competențele cadrului didactic sunt structurate astfel: Competența profesional – științifică, Competența psihopedagogică, Competența psihosocială.
Printre calitățile care i se cer unui bun educator este și o temeinică pregătire științifică. Un profesor bine pregătit devine un model care insuflă elevului său atracția și aprecierea față de cuceririle științei în general și față de știința pe care o reprezintă în special. Pe lângă pregătirea de specialitate pe care profesorul a dobândit-o prin formarea sa inițială este imperios necesar ca acesta să fie permanent preocupat de perfecționarea sa profesională pentru a fi la curent cu noutățile apărute în domeniul său de specialitate. Competența profesional-științifică presupune și o bogată cultură generală deoarece aceasta contribuie la dezvoltarea aptitudinilor intelectuale, a sentimentelor și emoțiilor, a voinței și caracterului, adică o completează și o îmbogățește.
Limba și literatura română este regentă pentru toate disciplinele de învățământ și de aceea obligă la respect pentru normele literare, la atitudinea mereu optimizatoare și cultivatoare în uzul curent, la corectitudine, nuanțare și expresivitate. Importanța literaturii ca obiect școlar reiese din specificitatea sa artistică. Prin intermediul modelelor de artă literară oferite spre receptare, literatura acționează direct asupra sensibilității și conștiinței, modelând atitudini și comportamente umane și, de aceea, ocupă un loc relevant în toate ciclurile școlare. Obiectivele generale ale literaturii urmăresc formarea interesului pentru lectura textelor literare și modelarea gustului estetic.
Din natura specifică literaturii se evidențiază câteva cerințe de ordin didactic. Textele literar-artistice și comentarea lor în școală impun înțelegerea faptului că ele devin mijloace pentru formarea unor cititori de literatură, pentru cultivarea receptivității lor literare. Elevii trebuie lipsiți de excesul de informații extraliterare și de judecăți venite exclusiv din partea cadrului didactic. Ei trebuie puși în contact direct cu textele pentru a le stimula creativitatea, spiritul de observație și sensibilitatea, ca să nu mai vorbim de exersarea actului citirii. Lectura reprezintă activitatea cu expresia tipărită și scrisă, de aceea este mai mult decât o alfabetizare. Lectura cărții are o încărcătură afectivă și cognitivă atât de mare, încât actul cititului depășește limitele obișnuite și ajunge în domeniul metaforei din nevoia de a cuprinde în „imagini rostite” bogăția lecturii. Deprinderea cititului iese din domeniul tehnic, intelectual și intră în cel al artei. Citirea deschide școlarului mic drumul cunoașterii realității prin forme noi ale comunicării, care permit trecerea da la faza comunicării situaționale la cea bazată pe concepte, pe gândirea formală. Citirea expresivă este calitatea-corolar a celorlalte caracteristici ale citirii (corectitudine, fluență, conștiență). A citi expresiv înseamnă a exprima într-o manieră sugestivă, frumoasă, plastică și persuasivă ideile, gândurile și sentimentele cuprinse în text. Datorită încărcăturii cognitive, afective, estetice atât de mari, lectura nu va renunța să însoțească ființa umană nici în societatea actuală, computerizată, pentru că indiferent de mijloacele ultramoderne utilizate tot se face apel la slove.
Procesul de învățământ este abordat ca o relație între predare-învățare-evaluare. Evaluarea reprezintă punctul final într-o succesiune de activități ce urmăresc formarea la elevi a unui comportament corespunzător în situații variate.
Prin evaluare, în învățământ se înțelege actul didactic integrat acestui proces, care asigură evidențierea achizițiilor școlare, valoarea, nivelul performanțelor și eficiența acestora în vederea perfecționării procesului de predare-învățare.
Metodele tradiționale de evaluare, probele orale, scrise și cele practice constituie elementele principale și dominante de desfășurare a actului evaluativ. Pornind de la această realitate, strategiile moderne de evaluare caută să accentueze acea dimensiune a acțiunii evaluative, care oferă elevilor suficiente și variate posibilități de a demonstra ceea ce știu (ca ansambluri de cunoștințe) și, mai ales, ceea ce pot sa facă (priceperi, deprinderi, abilități). Acestea sunt menite să mărească potențialul intelectual al elevilor și să-i angajeze la un efort personal în actul învățării, cu o eficiență formativă maximă. Instruirea trebuie să-l situeze pe elev pe primul plan, să pună accent pe munca individuală și pe descoperirea personală a lumii reale prin: observare, investigare, experimentare, formulare de concluzii.
Îmbunătățirea predării prin abordarea unor strategii de predare eficiente a devenit una din problemele importante și îndelung studiate ale învățământului modern. Predarea eficientă devine o modalitate de a asigura un proces de învățare la cel mai înalt nivel pentru elev (Jones-Hamilton, 2001).
Așa cum îl citează Ioan Cerghit pe G.N. Volkov în lucrarea sa „Metode de învățământ”, școala trebuie să devină un laborator de cercetare în care elevul vine pentru a face descoperiri. A învăța pe copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria-i gândire, aducând-o până la gândirea noastră, cu alte cuvinte, nu să-i impunem lumea noastră, creată de gândirea noastră, ci să-l ajutăm să înțeleagă cu gândirea lui lumea sensibilă, nemijlocit evidentă (G. N. Volkov - „Sociologia educației”, pag. 289), să-i formăm deci capacități și deprinderi de a cerceta și descoperi realitatea înconjurătoare, competențe de operare cu noțiunile învățate și de aplicarea lor în propria percepție a realității în care evoluează copilul.
Privită ca un sistem de acțiuni destinate să inducă învățarea, predarea cuprinde în structura sa operațională trei categorii de elemente: elemente de strategie didactică, elemente de tactică didactică și elemente legate de stilul de predare al profesorului. Pedagogia centrată pe elev, pe cel care învață, transformă rolul profesorului într-un facilitator al învățării cu scopul de a maximiza procesul de învățare (Kaplan&Kies, 1995; Murphy, 1998).
Odată devenit școlar, copilul începe să aibă propriile responsabilități, mult mai mari decât atunci când se ducea la grădiniță. În primul rând, începe să aibă responsabilități în ceea ce privește viitorul său, în devenirea sa ca adult. Printre responsabilitățile sale se află și „temele pentru acasă”.
Temele reprezintă, pentru copii, un mijloc de a-și „consolida” cunoștințele dobândite la școală, iar pentru părinți, un mod concret de a se implica în procesul educațional. Elevii trebuie să înțeleagă de ce primesc teme pentru acasă: ca să își „fixeze” informațiile primite la ore, să se pregătească pentru zilele următoare de școală, să aibă „motiv” de a recurge la surse de informare suplimentare: dicționare, cărți, enciclopedii, internet, etc. În același timp, temele îi ajută pe copii să devină mai încrezători în capacitatea lor de decizie, să dorească să se informeze, dar și să devină mai disciplinați, să își planifice timpul și să respect „termenele limită”. Necesitatea temelor pentru acasă este discutabilă, existând păreri pro și contra.