Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Limba și literatura română este regentă pentru toate disciplinele de învățământ și de aceea obligă la respect pentru normele literare, la atitudinea mereu optimizatoare și cultivatoare în uzul curent, la corectitudine, nuanțare și expresivitate. Importanța literaturii ca obiect școlar reiese din specificitatea sa artistică. Prin intermediul modelelor de artă literară oferite spre receptare, literatura acționează direct asupra sensibilității și conștiinței, modelând atitudini și comportamente umane și, de aceea, ocupă un loc relevant în toate ciclurile școlare. Obiectivele generale ale literaturii urmăresc formarea interesului pentru lectura textelor literare și modelarea gustului estetic.
Din natura specifică literaturii se evidențiază câteva cerințe de ordin didactic. Textele literar-artistice și comentarea lor în școală impun înțelegerea faptului că ele devin mijloace pentru formarea unor cititori de literatură, pentru cultivarea receptivității lor literare. Elevii trebuie lipsiți de excesul de informații extraliterare și de judecăți venite exclusiv din partea cadrului didactic. Ei trebuie puși în contact direct cu textele pentru a le stimula creativitatea, spiritul de observație și sensibilitatea, ca să nu mai vorbim de exersarea actului citirii. Lectura reprezintă activitatea cu expresia tipărită și scrisă, de aceea este mai mult decât o alfabetizare. Lectura cărții are o încărcătură afectivă și cognitivă atât de mare, încât actul cititului depășește limitele obișnuite și ajunge în domeniul metaforei din nevoia de a cuprinde în „imagini rostite” bogăția lecturii. Deprinderea cititului iese din domeniul tehnic, intelectual și intră în cel al artei. Citirea deschide școlarului mic drumul cunoașterii realității prin forme noi ale comunicării, care permit trecerea da la faza comunicării situaționale la cea bazată pe concepte, pe gândirea formală. Citirea expresivă este calitatea-corolar a celorlalte caracteristici ale citirii (corectitudine, fluență, conștiență). A citi expresiv înseamnă a exprima într-o manieră sugestivă, frumoasă, plastică și persuasivă ideile, gândurile și sentimentele cuprinse în text. Datorită încărcăturii cognitive, afective, estetice atât de mari, lectura nu va renunța să însoțească ființa umană nici în societatea actuală, computerizată, pentru că indiferent de mijloacele ultramoderne utilizate tot se face apel la slove.
Procesul de învățământ este abordat ca o relație între predare-învățare-evaluare. Evaluarea reprezintă punctul final într-o succesiune de activități ce urmăresc formarea la elevi a unui comportament corespunzător în situații variate.
Prin evaluare, în învățământ se înțelege actul didactic integrat acestui proces, care asigură evidențierea achizițiilor școlare, valoarea, nivelul performanțelor și eficiența acestora în vederea perfecționării procesului de predare-învățare.
Metodele tradiționale de evaluare, probele orale, scrise și cele practice constituie elementele principale și dominante de desfășurare a actului evaluativ. Pornind de la această realitate, strategiile moderne de evaluare caută să accentueze acea dimensiune a acțiunii evaluative, care oferă elevilor suficiente și variate posibilități de a demonstra ceea ce știu (ca ansambluri de cunoștințe) și, mai ales, ceea ce pot sa facă (priceperi, deprinderi, abilități). Acestea sunt menite să mărească potențialul intelectual al elevilor și să-i angajeze la un efort personal în actul învățării, cu o eficiență formativă maximă. Instruirea trebuie să-l situeze pe elev pe primul plan, să pună accent pe munca individuală și pe descoperirea personală a lumii reale prin: observare, investigare, experimentare, formulare de concluzii.
Îmbunătățirea predării prin abordarea unor strategii de predare eficiente a devenit una din problemele importante și îndelung studiate ale învățământului modern. Predarea eficientă devine o modalitate de a asigura un proces de învățare la cel mai înalt nivel pentru elev (Jones-Hamilton, 2001).
Așa cum îl citează Ioan Cerghit pe G.N. Volkov în lucrarea sa „Metode de învățământ”, școala trebuie să devină un laborator de cercetare în care elevul vine pentru a face descoperiri. A învăța pe copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria-i gândire, aducând-o până la gândirea noastră, cu alte cuvinte, nu să-i impunem lumea noastră, creată de gândirea noastră, ci să-l ajutăm să înțeleagă cu gândirea lui lumea sensibilă, nemijlocit evidentă (G. N. Volkov - „Sociologia educației”, pag. 289), să-i formăm deci capacități și deprinderi de a cerceta și descoperi realitatea înconjurătoare, competențe de operare cu noțiunile învățate și de aplicarea lor în propria percepție a realității în care evoluează copilul.
Privită ca un sistem de acțiuni destinate să inducă învățarea, predarea cuprinde în structura sa operațională trei categorii de elemente: elemente de strategie didactică, elemente de tactică didactică și elemente legate de stilul de predare al profesorului. Pedagogia centrată pe elev, pe cel care învață, transformă rolul profesorului într-un facilitator al învățării cu scopul de a maximiza procesul de învățare (Kaplan&Kies, 1995; Murphy, 1998).
Odată devenit școlar, copilul începe să aibă propriile responsabilități, mult mai mari decât atunci când se ducea la grădiniță. În primul rând, începe să aibă responsabilități în ceea ce privește viitorul său, în devenirea sa ca adult. Printre responsabilitățile sale se află și „temele pentru acasă”.
Temele reprezintă, pentru copii, un mijloc de a-și „consolida” cunoștințele dobândite la școală, iar pentru părinți, un mod concret de a se implica în procesul educațional. Elevii trebuie să înțeleagă de ce primesc teme pentru acasă: ca să își „fixeze” informațiile primite la ore, să se pregătească pentru zilele următoare de școală, să aibă „motiv” de a recurge la surse de informare suplimentare: dicționare, cărți, enciclopedii, internet, etc. În același timp, temele îi ajută pe copii să devină mai încrezători în capacitatea lor de decizie, să dorească să se informeze, dar și să devină mai disciplinați, să își planifice timpul și să respect „termenele limită”. Necesitatea temelor pentru acasă este discutabilă, existând păreri pro și contra.
Scopul cel mai înalt al educației, în conformitate cu Curriculumul Național [1] în vigoare, îl constituie formarea unui tânăr încrezător în forțele proprii, cu o gândire creativă, deschis către nou, capabil să comunice în mod armonios cu ceilalți. În acest sens, cadrul didactic trebuie să fie un caracter vizionar, cu competențe predictive, capabil să descopere toate înclinațiile native ale elevilor, să le stimuleze și să le valorifice, pentru a obține potențialul maxim al acestora.
Nu este o sarcină ușoară și nici nu am fost pregătiți în timpul cursurilor universitare de specializare finalizate cu ani în urmă pentru a atinge aceste finalități. Majoritatea profesorilor au învățat asta prin contactul direct cu școala, cu elevii. Un profesor dedicat meseriei sale, va constata, mai devreme sau mai târziu, care sunt competențele și aptitudinile elevilor săi și va face tot posibilul să îi valorizeze, în funcție de acestea. Vremurile în care un elev nu putea fi notat decât pentru cunoștințele și deprinderile dobândite strict în cadrul disciplinei predate au apus odată cu noul curriculum, ale cărui finalități sunt subordonate celor din Cadrul European de Referință al Competențelor-cheie pentru Învățarea pe Tot Parcursul Vieții [2] Acesta pune în centrul activității didactice elevul și aptitudinile sale, pentru a-l ajuta în dezvoltarea personală, astfel încât la finalizarea studiilor, acesta să se integreze armonios în societate.
Din perspectiva Științelor Educației evaluarea este un concept fundamental deoarece face parte integrantă din procesul instructiv-educativ, alături de predare și de învățare. Este o componentă a fiecărui demers didactic, ea reprezentând conexiunea inversă pe care se primesc informații despre rezultatele obținute de preșcolari sau elevi în învățare și despre calitatea predării.
În sensul său cel mai larg evaluarea vizează eficiența sistemului de învățământ, considerat ca subsistem al sistemului social… Astfel evaluarea se pronunță asupra funcționalității sistemului de învățământ prin prisma felului în care acesta răspunde exigențelor și așteptărilor sistemului social. (I. Nicola)