Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Îmbunătățirea predării prin abordarea unor strategii de predare eficiente a devenit una din problemele importante și îndelung studiate ale învățământului modern. Predarea eficientă devine o modalitate de a asigura un proces de învățare la cel mai înalt nivel pentru elev (Jones-Hamilton, 2001).
Așa cum îl citează Ioan Cerghit pe G.N. Volkov în lucrarea sa „Metode de învățământ”, școala trebuie să devină un laborator de cercetare în care elevul vine pentru a face descoperiri. A învăța pe copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria-i gândire, aducând-o până la gândirea noastră, cu alte cuvinte, nu să-i impunem lumea noastră, creată de gândirea noastră, ci să-l ajutăm să înțeleagă cu gândirea lui lumea sensibilă, nemijlocit evidentă (G. N. Volkov - „Sociologia educației”, pag. 289), să-i formăm deci capacități și deprinderi de a cerceta și descoperi realitatea înconjurătoare, competențe de operare cu noțiunile învățate și de aplicarea lor în propria percepție a realității în care evoluează copilul.
Privită ca un sistem de acțiuni destinate să inducă învățarea, predarea cuprinde în structura sa operațională trei categorii de elemente: elemente de strategie didactică, elemente de tactică didactică și elemente legate de stilul de predare al profesorului. Pedagogia centrată pe elev, pe cel care învață, transformă rolul profesorului într-un facilitator al învățării cu scopul de a maximiza procesul de învățare (Kaplan&Kies, 1995; Murphy, 1998).
Odată devenit școlar, copilul începe să aibă propriile responsabilități, mult mai mari decât atunci când se ducea la grădiniță. În primul rând, începe să aibă responsabilități în ceea ce privește viitorul său, în devenirea sa ca adult. Printre responsabilitățile sale se află și „temele pentru acasă”.
Temele reprezintă, pentru copii, un mijloc de a-și „consolida” cunoștințele dobândite la școală, iar pentru părinți, un mod concret de a se implica în procesul educațional. Elevii trebuie să înțeleagă de ce primesc teme pentru acasă: ca să își „fixeze” informațiile primite la ore, să se pregătească pentru zilele următoare de școală, să aibă „motiv” de a recurge la surse de informare suplimentare: dicționare, cărți, enciclopedii, internet, etc. În același timp, temele îi ajută pe copii să devină mai încrezători în capacitatea lor de decizie, să dorească să se informeze, dar și să devină mai disciplinați, să își planifice timpul și să respect „termenele limită”. Necesitatea temelor pentru acasă este discutabilă, existând păreri pro și contra.
Scopul cel mai înalt al educației, în conformitate cu Curriculumul Național [1] în vigoare, îl constituie formarea unui tânăr încrezător în forțele proprii, cu o gândire creativă, deschis către nou, capabil să comunice în mod armonios cu ceilalți. În acest sens, cadrul didactic trebuie să fie un caracter vizionar, cu competențe predictive, capabil să descopere toate înclinațiile native ale elevilor, să le stimuleze și să le valorifice, pentru a obține potențialul maxim al acestora.
Nu este o sarcină ușoară și nici nu am fost pregătiți în timpul cursurilor universitare de specializare finalizate cu ani în urmă pentru a atinge aceste finalități. Majoritatea profesorilor au învățat asta prin contactul direct cu școala, cu elevii. Un profesor dedicat meseriei sale, va constata, mai devreme sau mai târziu, care sunt competențele și aptitudinile elevilor săi și va face tot posibilul să îi valorizeze, în funcție de acestea. Vremurile în care un elev nu putea fi notat decât pentru cunoștințele și deprinderile dobândite strict în cadrul disciplinei predate au apus odată cu noul curriculum, ale cărui finalități sunt subordonate celor din Cadrul European de Referință al Competențelor-cheie pentru Învățarea pe Tot Parcursul Vieții [2] Acesta pune în centrul activității didactice elevul și aptitudinile sale, pentru a-l ajuta în dezvoltarea personală, astfel încât la finalizarea studiilor, acesta să se integreze armonios în societate.
Din perspectiva Științelor Educației evaluarea este un concept fundamental deoarece face parte integrantă din procesul instructiv-educativ, alături de predare și de învățare. Este o componentă a fiecărui demers didactic, ea reprezentând conexiunea inversă pe care se primesc informații despre rezultatele obținute de preșcolari sau elevi în învățare și despre calitatea predării.
În sensul său cel mai larg evaluarea vizează eficiența sistemului de învățământ, considerat ca subsistem al sistemului social… Astfel evaluarea se pronunță asupra funcționalității sistemului de învățământ prin prisma felului în care acesta răspunde exigențelor și așteptărilor sistemului social. (I. Nicola)
Secolul în care trăim constituie secolul societății întemeiate pe cunoaștere, iar evaluarea are o importanță deosebită pentru fiecare individ, indiferent de domeniul în care profesează: social, economic, cultural, politic sau educațional. Eficientizarea activităților de orice fel depind în mare măsură și de demersurile de evaluare, permanent desfășurate.
Găsirea celor mai eficiente modalități de integrare a actelor evaluative în procesul didactic trebuie să aibă ca subiect central elevul deoarece, prin evaluare, îl învățăm să se descopere și să se autoevalueze în vederea autodepășirii. Prin intermediul evaluărilor se realizează optimizarea continuă a întregului proces instructiv-educativ, verificând astfel dacă scopurile și finalitățile propuse au fost îndeplinite.
În viziunea lui I.T. Radu (1981, pp. 17-18) evaluarea pedagogică reprezintă „procesul menit să măsoare și să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educație sau a unei părți a acestuia, eficacitatea resurselor, a condițiilor și a operațiilor folosite în desfășurarea activității, prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării deciziilor privind ameliorarea activității în etapele următoare.” Potrivit lui Cucoș Constantin (2006, p.368), pentru ca actul de evaluare să își îndeplinească scopurile, este absolut necesar ca acesta “să nu fie o etapă supra-adăugată ori suprapusă procesului de învățare, ci să constituie un act integrat activității pedagogice”, conferindu-i competență și claritate.
Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți pentru că a unora ca acestora este Împărăția cerurilor! – sunt cuvintele Mântuitorului, ale acelui ce a fost numit de către apostolii săi și, apoi, de o întreagă istorie creștină, Învățătorul, acel pedagog prin excelență, care ne-a predat materiile fundamentale ale vieții: binele, frumosul, morala, credința și iubirea.
Dar cum să-l faci pe copil să ajungă la aceste valori esențiale ale umanității? Iată o întrebare pe care și-au pus-o veacuri de-a rândul, filozofi, profesori, părinți, preoți și chiar cercetători.
Din toate timpurile, scopul școlii a fost să formeze oameni, într-un mod organizat. Reușește sau nu, rămâne de văzut, pentru că, cu toate evaluările pe care se bate moneda la momentul actual, de fapt, omul își pune potențialul în slujba societății abia mai târziu. Abia atunci, după mine, putem evalua cu adevărat un individ.