Teorie literară: Stăpânul metaforelor

Noțiunile de teorie literară sunt foarte importante pentru formarea competențelor de comunicare orală și scrisă, având valoare culturală și estetică. Cunoscându-le foarte bine, elevii le pot utiliza în diverse compuneri școlare, concursuri și activități extrașcolare. Familiarizarea cu aceste noțiuni începe de la clasele primare, fără a fi definite sau formate într-un proces conștient.

Formarea noțiunilor de teorie literară este un proces complex care trebuie să țină cont de schimbările produse, adaptându-se în funcție de vârstă, de nevoile sociale și personale ale elevilor. Așa cum lectura textelor este esențială, stăpânirea unui corpus de noțiuni nu poate fi neglijat în formarea competențelor specifice, alcătuind instrumentele lecturii autentice.

Elevii claselor primare intră în contact cu unele noțiuni, învățând să diferențieze textul narativ de cel descriptiv și să intuiască rolul expresiv al unor figuri de stil și imagini artistice. Noțiunile de teorie literară sunt folosite în lecții specifice și este important ca fiecare termen să fie explicat și definit pe baza genului proxim și a diferenței specifice.

 

Integrarea funcțională a noțiunilor de teorie literare în receptarea operei literare

Dezvoltarea competențelor de comunicare se realizează prin familiarizarea elevilor cu situații diverse de comunicare orală și scrisă cu texte adecvate vârstei școlare.

Noțiunile de teorie literară se formează în lecții specifice unde termenii sunt explicați pe baza genului proxim și a diferenței specifice, importante fiind exemplele și primatul textului literar pentru ilustrarea noțiunii respective. Elevii trebuie antrenați prin folosirea metodelor moderne activ – participative deoarece nu inventarierea noțiunilor este importantă cât mai ales utilizarea lor corectă, eficientă și echilibrată, revenindu-se de câte ori este posibil, practic și nu teoretic, prin exemple, evidențiind notele lor caracteristice. Dintre cele mai importante noțiuni utilizate, voi alege câteva spre a le ilustra.

Imaginea artistică este un termen literar care desemnează un produs al imaginației artistului prin care acesta ilustrează viața printr-un limbaj estetic abstract. Imaginea artistică este forma concretă a unei idei artistice și este utilizată ca noțiune generală pentru toți topii și toate figurile de stil. Prin imagini artistice, artistul provoacă stări sufletești, emoție artistică și profunzime ideatică, transmițând un mesaj artistic cititorilor. Materialul de construcție al imaginii literare este cuvântul. Scriitorul își fixează imaginile în cuvinte cu ajutorul limbii și (…) creează în planul fanteziei lumea din nou, atașându-i semnificații mai largi și personale, remarcă Tudor Vianu.

Descrierile în versuri – pastelurile – sunt revelatorii pentru acest subiect. De exemplu, în poezia Miezul iernei, Vasile Alecsandri apelează la o serie de imagini vizuale care conturează tabloul grandios al naturii hibernale într-o îngemănare a cerului cu pământul, în nuanțe de alb strălucitor, oțelit și rece. Întregul tablou este nemișcat și tăcut – imagine statică – și doar rareori cuprins de zgomotul stejarilor care trosnesc de ger, de scârțâitul pașilor pe zăpada înghețată sau de muzica îngrozitoare scoasă de crivăț în adâncul codrilor. În finalul poeziei apare o singură imagine dinamică, goana lupului după pradă în lupta pentru supraviețuire, restabilind coordonatele lumii reale ce părea cuprinsă de încremenire datorită gerului. În concluzie, imaginile artistice vizuale se împletesc cu cele auditive și dinamice în conturarea unui tablou de natură - o pictură în cuvinte - receptat cu toate simțurile.

Opera literară în sine poate fi considerată o imagine artistică, o reflectare individuală, subiectivă a lumii. La baza operei stă imaginea artistică, ea reprezentând modalitatea prin care arta își exercită funcțiile ei de cunoaștere. Este produsul imaginației creatoare ce presupune crearea noului, realizare universului ficțional al operei într-un mod inconfundabil.

Contactul elevului cu literatura se realizează înaintea însușirii conștiente a noțiunilor de teorie literară, în clasele I-IV, când apar schița, povestirea, poezia lirică. Elevii învață să diferențieze textul epic de cel liric, intuiesc rolul expresiv al epitetului și comparației fiind familiarizați cu aceste noțiuni, însușirea lor făcându-se de la simplu la complex, după principiul linear și concentric prin reluarea și amplificarea informației.

Operei epice îi sunt specifice: titlul subiectul, tema, conflictul, timpul, spațiul, incipitul, finalul, personajele. Operei lirice îi sunt specifice ideea poetică, eul liric, figurile de stil, imaginile artistice, sensul propriu și sensul figurat al cuvintelor, elementele de prozodie.

Figura de stil este ansamblul procedeelor artistice folosite în scopul sporirii expresivității unei comunicări cu valențe estetice. Figura de stil constă într-o abatere de la vorbirea uzuală, care selectează și atribuie un înțeles nou cuvântului ori sintagmei întrebuințate cu scop artistic. Aceasta poate fi identificată la toate palierele limbajului: fonetic, gramatical și lexical. Ele sporesc expresivitatea unei comunicări manifestându-se la nivelul frazei – repetiția și inversiunea – și la nivelul sensurilor – metafora, simbolul, hiperbola.

Tropii (franc trope, latină tropos, însemnând întorsătură, manieră, rotire) desemnează orice figură care constă în folosirea cuvintelor cu sens diferit față de sensul lor obișnuit – așa cum explică Irina Petraș în Dicționarul de antologie. Teoria literaturii – explică fapte noi în limbă, în special apariția unor sensuri noi ale cuvintelor. În funcție de modul de realizare a expresivității figurile de stil se clasifică în: figuri de substituție – de modificarea sensului – precm metafora, simbolul, alegoria, liota, sinecdoca. Figuri de opoziție – antiteza, elipsa, anacolutul, oximoronul – și figuri de insistență – hiperbola.

Metafora este figura de stil care transferă sensul propriu al unui cuvânt unui sens figurat, asemănător obiectului respectiv, realizată ca o comparație subînțeleasă căreia îi lipsesc termenii specifici. De aceea se mai definește ca o comparație prescurtată, așa cum apare în sintagma: „Lună, tu, stăpână a mării…”(Scrisoarea I, de M. Eminescu. Lucian Blaga, în Trilogia culturii numește două tipuri de metafore: plasticizantă și revelatorie. Metafora plasticizantă: ”Un zbor de lăstun/Iscălește peisajul” numește obiectul fără să-i îmbogățească conținutul semantic. Metafora revelatorie: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, revelează un mister esențial prin denumirea cuvântului poetic adecvat. În concepția blagiană, orice creație este o metaforă, acest termen desemnând pentru filosof nu o simplă figură de stil ci totalitatea modalităților prin care se întocmește o viziune a existenței.

În plan semantic, procesul metaforizării oferă cuvintelor posibilitatea de a intra într-o mulțime de câmpuri semantice, modificând radical relația de opoziție sau de asemănare semantică dintre cuvinte datorate contextului factor decisiv în stabilirea sensului. Funcțiile metaforei – retorică, metafizică, plasticizantă, revelatoare, sensibilizatoare sau intensificatoare - se studiază abia în liceu însă din clasele primare elevii se obișnuiesc cu stabilirea sensului cuvintelor, transferul de sens și cuvântul-imagine care înlocuiește cuvântul-obiect.

Epitetul și comparația sunt noțiuni ancoră (Vistian Goia – Didactica limbii și literaturii române) pentru înțelegerea metaforei. Epitetul înseamnă cuvânt adăugat pe lângă un substantiv sau verb prin care se evidențiază trăsături neobișnuite, deosebite. De exemplu, epitetul ”umeri dalbi” prezent în poezia Iarna, de V. Alecsandri semnifică albul divin cu care se îmbracă peisajul. De asemenea epitetele metaforice: ”codrii de aramă”, ”pădure de argint” indică o însușire deosebită a cadrului plin de vrajă și frumusețe surprins de M. Eminescu. Comparația este de obicei ușor de recunoscut, termenii fiind asociați pe asemănărilor dintre ei. Aceste noțiuni trebuie explicate pe text – după Alina Pamfil – prin exerciții de recunoaștere, interpretare, construcție, diferențiere, pornind de la jocul didactic. Deoarece manualele definesc metafora ca un transfer de semnificație a unei comparații subînțelese, este indicat a se realiza contexte potrivite în care să fie prezente epitetul, comparația și abia apoi metafora. Un foarte bun exemplu este comentarea unei ghicitori sau a unui text, precum Bănuțul, de T. Arghezi, în care anecdota se țese în jurul unei metafore.

Specificul procesului de receptare a textului liric pornește de la definirea lui ca un proces orientat dinspre suprafața textului spre semnificația lui. Dansul cuvintelor, cum îl numea Paul Valery, este perceput mai întâi sonor și vizual, apoi privirea încearcă să surprindă conturul grafic al textului care prin organizarea mesajului în versuri și strofe conferă muzicalitate textului.

Scriitorii contemporani combină genurile și formele literare într-o manieră inedită, iar operele lor demonstrează că granițele între genuri, specii și forme literare pot fi șterse, fiecare text fiind un microunivers. Adrian Marino, în Dicționar de idei literare avansa ideea că discriminarea între genurile literare este generată de ipostazele eului creator. La ce latră Grivei?, scrisă de Marin Sorescu, invită copii la o călătorie imaginară sub forma unui joc. Ghicindu-le nedumerirea, poetul le oferă o explicație plină de fantezie, îmbinând cu măiestrie lumea reală cu cea imaginară ce ne proiectează într-o poveste miraculoasă unde totul este posibil și care îmbină perfect două genuri literare.

În concluzie, receptarea textului literar înseamnă mai mult decât lectura, este fenomenul estetic de pătrundere a lectorului în universul artistic al unei opere, cu toate trăirile emoționale. Așadar explorarea lumii operei creată prin limbaj, se realizează treptat, prin racordarea sensibilității, experienței și imaginației elevilor la universul afectiv și intelectiv al operei literare.

 

Bibliografie:
Blaga, Lucian; Trilogia culturii. Orizont și stil. Spațiul mioritic. Geneza metaforei și sensul culturii, Editura pentru literatura universală, București, 1973, p.276,281,282;
Derșidan, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii în școală, Ed. Casa cărții de știință, Cluj Napoca, 2003 ISB 93-8-398-0, p.95-98;
Goia Vistian, Didactica limbii și literatrii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia Educațional, Cluj Napoca, 2002, ISBN 973-35-1332-6, p.58;
Magheru, Paul, Noțiuni de stil și copoziție, Ed. Coresi, București, 1991;
Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, București, 1973, p 668, 673;
Petraș, Irina, Dicționarul-antologie. Teoria literaturii.Ed. Didactică și Pedagogică Bcrești, 1996. ISBn 973-30-4874-7, p. 106.