Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
Publicare GRATUITĂ articole educaționale !
Se acordă adeverință ISSN
A introduce realitatea existenței în universul cunoașterii elevului prin intermediul literaturii pentru copii, înseamnă a utiliza ca modalitate limbajul metaforic al poeziei, descrierii, povestirii, etc.
Cele mai accesibile sunt poeziile despre natură și viețuitoare care se constituie într-o parte acceptată și îndrăgită de copii.
La începutul perioadei școlare, la clasa pregătitoare, se inițiază elevul în audierea unor poezii-numărători, poezii-joc, cu conținut accesibil, cu rime care facilitează memorarea. Mai târziu, conținutul este mai bogat în idei, mesajul este mai concludent. Astfel în textele prezentate elevii regăsesc lumea viețuitoarelor, lumea plantelor ața cum au perceput-o în realitate.
De exemplu din poezia „Fapte bune” de Victor Tulbure elevul află că vârsta lui este potrivită pentru a-și manifesta comportamente pozitive față de elementele vii ale mediului înconjurător. Când este explicat conținutul poeziei se extrag mesajele desprinse sub forma unor îndemnuri. Îndemnurile pe care le învață din această poezie: „Hrănește porumbeii!”, „Salvează albina de la înec!”, „Udă floarea!”, „Ocolește mușuroiul de furnici!”, „Să nu tragi pisoii de coadă!”.
Poezia „Nelu” de Elena Farago prezintă două personaje care sunt ușor identificate de elevii la vârstă școlara: mama și Nelu, iar acțiunea prezentată este simplă. Comportamentul copilului care se desprinde din textul poeziei este acela că: „Nelu face firimituri pentru puii de rândunică.” Această poezie întărește atitudinea pozitivă a copiilor față de păsări, atitudine care trebuie să se manifeste mai ales față de acelea care stau peste iarnă la noi în țară și care sunt nevoite să înfrunte condițiile grele.
Impactul aplicării metodelor activ-participative asupra dezvoltării creativității la elevii de clasa pregătitoare
Impactul metodelor activ-participative asupra dezvoltării creativității la elevii de clasa pregătitoare este un subiect de mare interes în domeniul educației. În ultimele decenii, există tot mai multe dovezi că aceste metode nu numai că îmbunătățesc procesul de învățare, dar și stimulează creativitatea și gândirea critică a copiilor.
În clasa pregătitoare, copiii sunt la începutul călătoriei lor în lumea educației formale. Este un moment crucial în care se dezvoltă fundațiile cognitive, sociale și emoționale ale unui copil. Utilizarea metodelor activ-participative în acest stadiu poate avea multiple beneficii asupra dezvoltării lor, inclusiv în ceea ce privește creativitatea.
O astfel de metodă este învățarea prin joc, care este esențială în clasa pregătitoare. Prin intermediul jocului, copiii sunt implicați activ în procesul de învățare și sunt încurajați să exploreze, să experimenteze și să-și folosească imaginația. De exemplu, prin jocuri de rol, copiii își pot dezvolta creativitatea prin crearea și interpretarea unor scenarii diverse, ceea ce îi ajută să-și extindă gama de gândire și să-și dezvolte abilitățile sociale.
Pe întregul său parcurs, lecția, a experimentat modificări aduse de necesități și de perioade, păstrându-și însă esența și având în vedere obiectivele procesului de învățământ. Formele pe care aceasta le-a acoperit au păstrat vii relațiile dintre profesori și elevi, devenind din ce în ce mai interactivă, lăsând în urmă lecțiile anoste, monologate și uniforme.
Instruirea tradițională reprezintă baza sistemului de învățământ, fără de care nu ar fi posibilă descoperirea metodelor și a mijloacelor moderne. Aceasta încurajează întrecerea între elevi cu scopul formării unui clasament. Competiția dezvoltă spirit competitiv copilului și pregătește elevii pentru viață, dar, poate crea comportamente agresive, lipsă de comunicare între colegi, excluderea nedreaptă a unora dintre aceștia, dezvoltă egoismul și crește anxietatea și frica de nereușită. (Căvescu Cristina, 2017) Avantajele acestui tip de instruire vin de la faptul că copiii rămân în contact fizic cu învățătorii, astfel încât le pot pune întrebări direct și pot obține răspunsuri care să le satisfacă curiozitățile imediat și pot dezvolta prietenii cu colegii lor. Profesorii își pot cunoaște mai bine elevii astfel încât își pot concentra atenția pe cei ce au un ritm mai lent de asimilare al informațiilor, iar procesul de evaluare poate fi unul mai eficient dacă are loc într-un cadru tradițional. Mai mult decât atât, școala tradițională vine cu experimentarea directă a diferitelor activități, care nu pot fi posibile în mediul online, oferind cunoștințe practice despre diferite subiecte prin pregătirea în diverse domenii. (XXX, f.a.)
Această cercetate are ca subiect principal rolul parteneriatului dintre școală și familie în procesul instructiv-educativ, temă care a fost îndelung analizată de Ion Albulescu, Constantin Cucoș și Alois Gherguț. Subiectul evidențiază importanța existenței parteneriatului școală-familie, în vederea dezvoltării și maturizării copilului, a formării atât a personalității, cât și a concepției acestuia despre lume și despre sine. Dacă familia îl îndrumă cu tact și înțelepciune pe copil, dacă îi stimulează creativitatea, responsabilitatea și libertatea, doar așa îi poate asigura educația într-un mod benefic.
În introducere, parteneriatul cu familia reprezintă o colaborare între cadrele didactice și părinți în vederea îmbunătățirii procesului instructiv-educativ și, implicit, a performanțelor școlare ale elevilor. În acest parteneriat, ambii parteneri au un rol esențial: profesorii asigură procesul de predare-învățare, iar părinții sprijină și completează acest proces în mediul familial.
Consider că această cercetare prezintă interes pentru cadrele didactice, deoarece se conturează importanța relaționării dintre cadrul didactic și familie, precum și pentru a preciza atribuțiile fiecărei clase (familie-școală). În societatea actuală este absolut necesar să existe o colaborare între cadrul didactic și familie, de aceea această temă este esențială în vederea expunerii sarcinilor, atât ale familiei, cât și ale școlii.
Cercetarea este structurată în două capitole, fiecare având mai multe subcapitole. Primul capitol se numește: „Importanța cadrului didactic și a familiei în procesul educației de calitate a elevilor”, în cadrul căruia sunt urmărite următoarele subcapitole: „Rolul cadrului didactic în procesul instructiv-educativ” și „Rolul familiei în procesul educației”. În capitolul al doilea, „Relația dintre școală și familie în educația copilului”, sunt urmărite următoarele subcapitole „Forme moderne și importante de organizare (instituționalizată) a educației părinților”, „Forme concrete de colaborare cu părinții”, „Relația dintre școală și familie în contextul pandemic”.
Omul, aflat în vârful lanțului trofic s-a dezvoltat și a beneficiat de dărnicia și bogăția naturii încă de la apariția sa. A învățat să îmblânzească sălbăticiuni, să cultive trenuri, să construiască case, sate, orașe, apoi uzine, mașini, metropole, lărgindu-și sfera de influență tot mai mult din necesitate dar și din dorința de a acumula profit. Toate aceste activități au dus în timp la degradarea tot mai accelerată a naturii. Plantele și animalele au tot mai mult de suferit în urma acțiunilor desfășurate de om. Defrișările masive de păduri care au făcut loc unor orașe, sau unor terenuri agricole, sau au devenit mobilier, material de construcție, dosar cu șină sau altceva, au condus la restrângerea arealului de viață a animalelor, multe dintre ele au dispărut, altele se află în pragul extincției, însă au condus și la cangrenarea plămânului Terrei. Noxele, marilor industrii, praful, gazele cu efect de seră au otrăvit aerul pe care cu toții îl respirăm: plante, animale, oameni.
Apele reprezintă sângele care dă viață naturii cu venele sale firave și reci la izvoare care se încarcă cu otrava nepăsării umane pe măsura înaintării spre vărsare. Deversarea în râuri a substanțelor toxice provenite din industrie, din utilizarea necontrolată a pesticidelor în agricultură, de la apele reziduale ale orașelor, îmbinate cu nepăsarea fiecăruia și a tuturor.
Proiectului educațional multidisciplinar Medii de viață, a avut ca obiectiv principal necesitatea formării unui comportament civilizat fată de natură, de protejare și ocrotire a naturii. De asemenea prin activitățile desfășurate s-a urmărit stimularea curiozității științifice, a interesului și a motivației în studierea lumii vii, formarea și dezvoltarea unor competențe cheie ca dezvoltarea capacităților de analizare, explorare și investigare a lumii vii, a fenomenelor naturale, a relațiilor de interdependență ce se stabilesc între plante-animale și mediul de viață în care acestea se dezvoltă, influența activităților umane asupra mediilor de viață.
Nivelul conștiinței morale individuale se referă la cunoștințele și convingerile pe care le posedă, la trăsăturile de voință și caracter ce s-au format, la capacitatea de apreciere a faptelor morale și a judecăților morale, la sensibilitatea și spiritul moral de care dispune, la mobilurile interne care-l determină să acționeze într-un fel sau altul.
În legătură cu factorii ce țin de dezvoltarea ontogenetică a copilului se consideră că formarea moralității este condiționată și de unele particularități psihosomatice corespunzătoare diverselor stadii de evoluție.
J.Piaget distinge în perioada copilăriei, stadiul realismului moral și stadiul cooperării.
Stadiul realismului mutual corespunde copiilor până la vârsta de 7-8 ani. Relația dintre adult și copil are un caracter unilateral, în sensul că adultul reprezintă sursa tuturor consemnelor și obligațiilor ce se impun; datorită prezenței sale, copilul supunându-se acestuia în virtutea valorii ce i-o recunoaște. Este așa-zisa morală a ascultării, bazată pe supunere și alimentată de sentimentul inegalității pe care copilul îl recunoaște față de adult. Ceea ce-i determină să se supună este respectul unilateral, întemeiat pe afecțiune și teamă. Afecțiunea apare ca expresie a identificării și recunoașterii persoanei adulte, iar teama este o reacție față de autoritatea adultului. Constrângerea morală a acestuia este cea care orientează și dirijează conduita morală a copilului, totul este dictat și impus din exterior și în mai mică măsură rezultat al unor mobiluri și trebuințe interne. Tendința copilului este de a considera valorile și normele morale ca existând în sine, impunându-se în mod obligatoriu, independent de conștiința sa. (I.Nicola, 1987, pag. 210)